Teza oficială este că România rămăsese izolată din cauză că Franța capitulase în fața Germaniei pe 22 iunie 1940, cu 4 zile înainte de primul armistițiu sovietic adresat României pe 26 iunie 1940.
De fapt România Mare a fost dezmembrată în 1940, pierzând Basarabia și Bucovina de Nord și Ardealul de Nord și Dobrogea de Sud din cauza celor 20 de ani de politică externă eronată, care nu a fost dusă pentru interesul național.
În momentul ultimatumului sovietic adresat României, chiar și dacă Franța ar mai fi rezistat și nu ar fi capitulat în fața Germaniei, nici nu ar fi putut și nici nu ar fi vrut să ajute România. Ar fi „ajutat-o” cum a ajutat și Polonia în septembrie 1939, când au fost atacată de Germania, adică deloc.
După 1920 România își legase soarta de Franța și de interesele acesteia, deși devenise din ce în ce evident, mai odată cu trecerea anilor, că dependența de Franța nu era o soluție pentru securitatea țării. Iată semnele care ar fi trebuit să alarmeze conducerea României:
1. Franța deși a recunoscut în 1920 Unirea Basarabiei cu România, mai mult ca recompensă, pentru a-l convinge pe Ion I.C. Brătianu să retragă armata din Ungaria, a ratificat tratatul de recunoaștere a Unirii Basarabiei abia în 1924, pentru a nu-și ostiliza Rusia Sovietică.
2. Spre comparație, în 1922 Franța a semnat cu Polonia un tratat de alianță care prevedea sprijinul militar al Franței în cazul unui atac german, în timp ce tratatul semnat cu România nu prevedea asemenea clauză. Expresia „marea noastră aliată” cu referire la Franța nu avea acoperire în documentele diplomatice.
3. În 1924 Franța a recunoscut URSS și a deschis relații diplomatice cu aceasta deși până în acel moment îndemna România să nu aibă niciun fel de relații cu URSS și cu atât mai puțin să o recunoască. Franța lăsase România în ofsaid, cum se spune la fotbal.
4. În 1925 s-a semnat Tratatul de la Locarno pentru asigurarea securității în Europa Occidentală. Franța, Germania și Belgia își recunoscuseră reciproc frontierele, Anglia și Italia fiind garanți. Din acel moment frontierele din Europa se împărțeau în două categorii, cele din Vest, care erau garantate și cele din Est, cum ar fi ale României, care nu erau garantate.
Era clar că la doar câțiva ani de la carnagiul din primul război mondial, puterile occidentale nu aveau nicio dorință să intre în război cu Germania pentru frontierele Poloniei sau României.
5. În 1929 Franța a început să construiască la granița cu Germania ansamblul de fortificații numit Linia Maginot. Se vedea cu ochiul liber că în cazul unui război cu Germania, Franța s-ar fi baricadat în spatele Liniei Maginot și nu ar fi avut intenții ofensive, pentru apărarea aliaților din Est ca România. Așa s-a și întâmplat în 1939, când Germania a atacat Polonia și trupele franceze au avansat simbolic câțiva kilometri pe teritoriul german, după care s-au retras și s-au ascuns în spatele liniei Maginot.
În septembrie 1938 a avut loc Conferința de la Munchen, unde Franța și Anglia au presat Cehoslovacia să cedeze Germaniei provinciile sale de frontieră unde existau puternice fortificații, precum și industria să militară. Franța își sacrificase un aliat pentru a păstra pacea în Vest și a dirija expansionismul german spre Est.
În acel moment politica românească se prăbușise oficial, din cauză că Cehoslovacia fusese până atunci aliata României în „Mica Antantă” împreună cu Iugoslavia.
În aprilie 1939 Franța alături de Anglia a acordat țărilor aflate între Germania și URSS printre care și România, garanții unilaterale împotriva unui atac german. Gestul a urmărit mai mult să îndemne la rezistență țările din Est și să le motiveze să nu se înțeleagă cu Germania. În același timp, garanțiile anglo-franceze nu acopereau și granițele cu URSS ale Poloniei și României.
Fostul secretar de stat american Henry Kissinger, în monumentalul său volum „Diplomația” susține că garanțiile anglo-franceze au fost una dintre cele mai mari erori din istorie și au dus la semnarea Pactului Ribbentrop – Molotov și la izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Stalin era foarte circumspect și se temea fie că toate puterile „imperialiste”, Franța, Anglia și Germania se vor alia împotriva URSS, fie că „viclenele” Anglia și Franța vor să atragă URSS într-un război împotriva Germaniei, urmând ca apoi să asiste de pe margine cum cele două puteri totalitare se vor distruge reciproc.
După acordare garanțiilor anglo-franceze țărilor din Est Stalin a înțeles că din acel moment are mână liberă să se înțeleagă cu Hitler pentru că:
– Dacă Germania ar ataca Polonia, automat Anglia și Franța îi vor declara război, deci va fi exclus ca Anglia, Franța și Germania să se alieze împotriva URSS.
– Dacă trupele germane străbătând Polonia ajungeau la granițele URSS, aceasta ar fi avut deja ca aliate Franța și Anglia, care ar fi intrat în război ca urmare a garanțiilor acordate de ele Poloniei.
– În schimb, dacă URSS ar fi modificat cu forța frontierele României și Poloniei, Anglia și Franța nu le-ar fi apărat, deoarece garanțiile lor nu acopereau și frontierele cu URSS.
Drumul spre Pactul Ribbentrop – Molotov, prin care Stalin și Hitler și-au împărțit Europa de Est și România a pierdut Basarabia și Bucovina era deschis!
Deși devenise evident că Franța nu dorea și nici nu putea să asigure securitatea României, politica externă românească din perioada descrisă mai sus a fost subordonată Franței.
Franța se temea de Germania care era de două ori mai puternică.
Pentru a contracara amenințarea germană Franța a încheiat o alianță militară cu Cehoslovacia și URSS.
Deoarece URSS și Cehoslovacia nu aveau frontieră comună, trupele sovietice nu putea veni în ajutorul Cehoslovaciei decât trecând pe teritoriile României sau Poloniei.
Ministrul român de Externe Nicolae Titulescu lucra la aderarea României la această alianță, care ar fi presupus inclusiv trecerea trupelor sovietice pe teritoriul românesc în ajutorul Cehoslovaciei.
Dacă tragem linie, constatăm că România trebuia să intre în război împotriva Germaniei care nu avea niciun fel de revendicări la adresa României, pentru a ajuta Franța și Cehoslovacia. În acest scop, România trebuia să permită intrarea pe teritoriul său a trupelor sovietice, deși URSS revendica activ Basarabia și nu recunoștea unirea acestei provincii cu România.
Politica de securitate a României se baza în principal pe două alianțe regionale și anume Mica Înțelegere, împreună cu Cehoslovacia și Iugoslavia împotriva Ungariei și Înțelegerea Balcanică, cu Iugoslavia, Grecia și Turcia împotriva Bulgariei.
În realitate Ungaria și Bulgaria erau țări mici și slabe și aveau și restricții de înarmare potrivit Tratatului de Pace de la Paris. Nu erau necesare asemenea alianțe împotriva lor.
De fapt Mica Înțelegere trebuia să asigure securitatea Cehoslovaciei, principalul aliat al Franței în Est și Înțelegerea Balcanică trebuia să împiedice expansionismul italian în Balcani, tot la inspirația Franței.
Cele două alianțe erau doar aparent în interesul României și s-a văzut că nici nu au funcționat când am fi avut nevoie de ele.
Securitatea României se mai baza pe conceptul de securitate colectivă al Ligii Națiunilor, care era opus conceptului tradițional de alianțe militare și echilibru de putere.
Securitatea colectivă, care presupune respectarea dreptului internațional și descurajarea agresorului este un concept nobil, însă îi lipsește cel mai important lucru. Nu se știe cine este polițistul care i-ar aresta pe infractori.
Când Titulescu ca președinte al Ligii Națiunilor a impus embargou petrolier împotriva Italiei care atacase Abisinia (Etiopia), poate ca nu făcuse decât să aplice principiile dreptului internațional și securității colective împotriva agresorului. Dar poate că Titulescu acționa în interesul Franței, care rivaliza cu Italia în Africa și în Balcani.
România se bucurase de o imagine și o presă excelente în Italia, pentru că era o soră latină și pentru că fusese aliata Italiei în primul război mondial. Dictatorul italian Benito Mussolini a dispus ratificarea de către Italia a tratatului de recunoaștere a Unirii Basarabiei cu România pentru că fusese cucerit de premierul român Alexandru Averescu, venit în vizită în Italia. Averescu absolvise Școala Superioară de Război din Italia, vorbea fluent limba italiană și era căsătorit cu italianca Clotilda Caligaris.
Totodată, megalomanul dictator visa la un imperiu italian și i se păruse că sora latină România ar fi putut să fie un cap de pod sau o aliată a Italiei în Balcani.
Dragostea Italiei față de România se transformase apoi în ură, pentru că peste tot se Italia trezea blocată de România lui Titulescu, la îndemnul Franței. Înțelegerea Balcanică viza oprirea expansiunii Italiei în Balcani. Tot în interesul Franței Titulescu a impus embargoul petrolier împotriva Italiei și a sprijinit și guvernul republican spaniol în războiul civil, deși Italia îl susținea pe generalul Franco, rebelul naționalist.
Italia a hotărât în replică la acțiunile României să „adopte” Ungaria și Bulgaria, țări care aveau pretenții revizioniste la adresa României. În momentul ultimatumului sovietic privind cedarea Basarabiei și Bucovinei, desigur că Italia ne-a „sfătuit” să cedăm.
În august 1940 Diktatul de la Viena prin care România a cedat Ardealul de Nord Ungariei a fost mai mult o răzbunare a Italiei împotriva României, pentru că Hitler era cam agasat de insistentele ungurilor și nu era foarte convins să le dea satisfacție.
A rămas în istoriografie că politica externă românească din perioada interbelică a fost strălucită. O fi fost, însă rezultatul final a fost dezmembrarea României Mari.
Am apărat securitatea colectivă și dreptul internațional la Liga Natiunilor, am adus inestimabile contribuții diplomatice, cum ar fi definirea agresorului, am apărat cauze nobile, cum ar guvernul legitim al Spaniei sau Abisinia, victimă a agresiunii italiene, am realizat alianțe regionale strategice.
Dar la sfârșit România Mare s-a prăbușit, a cedat 1/3 din teritoriul național cu 6 milioane locuitori și apoi a intrat în al doilea război mondial îndurând un alt cortegiu de nenorociri.
A consemnat pentru dumneavoastră George Scarlat.