Reiau tema necesității homeschooling ca alternativă, prin prisma toxicității învățământului public. La final o să livrez un calcul despre timpul copiilor de autoformare, care probează dezastrul produs asupra personalității lor.
Tot la final aveți linkuri cu 2 interviuri ale unui tânăr român care a terminat studiile în HS – azi are 23 de ani și veți vedea ce face. Îl cunosc personal și vă garantez că are o gândire „altfel” decât copiii formați în școala publică.
Și aici statistici despre superioritatea HS: https://www.facebook.com/niculescu.cristian.96/posts/pfbid02YRZfLxMauaXvxbS3vhiWQpFw22swe5kmuL9D7K72StAVBB4bA2bb2nLqeeHdm8jfl
Mai întâi remarc că mulți comentează fără să se informeze elementar ce este HS. Ei cred că este instruire online. Nu este. Copilul învață acasă cu părintele sau altă rudă, după o schemă stabilită de comun acord dar extrem de flexibilă, în funcție de dispoziția, capacitatea de asimilare a elevului și plăcerea de a învăța. Timpul este doar o problemă a tutorelui-părinte, copilul are tot timpul.
Ei cred că nu socializează copilul în HS. Ba se poate face HS cu copiii vecinilor sau prietenilor, în 3-4, de fiecare dată acasă la unul dintre copii – deci se schimbă și decorul, ceea ce la școală nu e posibil, vezi aceeași sală de clasă ani de zile.
Ei cred că HS este scump. Calculați cât cheltuiți cu copilul în școala publică: transport, bani de buzunar, sandvișuri, materiale didactice și consumabile „sugerate” de profesori și executarea de mici îmbunătățiri sau reparații în clasă sau la toaleta de pe hol (ambele din fondul clasei colectat „privat” de grupul de părinți), meditații la materiile de examen sau la cele deficitare, excursii cu clasa, cadouri pentru profi de 1-8 martie sau de ziua lor, banchete și cadouri pentru profi la final de ciclu școlar etc., you name it… Toate aceste costuri nu există în HS și dacă le adunați puteți să plătiți un prof 1 h săptămânal, care să facă HS la o materie la care considerați necesar.
Și acum învățământul public din perspectivă sociologică. Voi parafraza și sintetiza din „Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii” de John Taylor Gatto și „Deșcolarizarea societății” de Ivan Ilici.
Aveți mult de citit, până la leșin dar vreau să demolez cu cât mai mult argumente mitul școlii publice formatoare de mari oameni, mari caractere.
Î𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐚𝐬̦𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̂𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐞𝐫𝐞 𝐬̦𝐭𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐦𝐚𝐬𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢. 𝐄𝐥 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐬̦𝐚𝐛𝐥𝐨𝐚𝐧𝐞 (𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦𝐚 𝐬̦𝐜𝐨𝐥𝐚𝐫𝐚̆), 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐭̦𝐞 𝐮𝐦𝐚𝐧𝐞 𝐬̦𝐚𝐛𝐥𝐨𝐧, 𝐚𝐥 𝐜𝐚̆𝐫𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐥𝐚𝐛𝐢𝐥.
Chiar dacă există profesori afectuoși sau inventivi ei sunt limitați de programa școlară. Deci, logica abstractă a instituției depășește contribuțiile lor personale. Profesorii de acest tip reușesc să salveze prea puțini elevi de la depersonalizare și standardizare.
𝐏𝐫𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐚𝐦𝐚 𝐬̦𝐜𝐨𝐥𝐚𝐫𝐚̆ 𝐞𝐥𝐞𝐯𝐮𝐥 „𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆” 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚𝐫𝐞𝐚, progresul cu educația, diploma cu competența și fluența în exprimare cu capacitatea de a spune ceva nou. Școala este o instituție construită pe axioma că învățarea este rezultatul predării. Greșit. Majoritatea instruirii o acumulăm în afara școlii.
𝐈̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐞 𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐠𝐢𝐧𝐞𝐫𝐢𝐞 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚̆, 𝐛𝐚𝐳𝐚𝐭 𝐩𝐞 𝐨 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐭𝐢𝐩 𝐩𝐢𝐫𝐚𝐦𝐢𝐝𝐚𝐥 (𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢𝐢-𝐞𝐥𝐞𝐯𝐢𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐢-𝐞𝐥𝐞𝐯𝐢𝐢 𝐬𝐥𝐚𝐛𝐢), 𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚 𝐢𝐧𝐞𝐯𝐢𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭.
Învățământul public preia copiii și îi plasează într-un sistem în care statul este părintele lor. În consecință, copiii trebuie să fie loiali față de statul care le va modela viața după cum consideră, pe taxele plătite de părinți – fiindcă școala publică e gratuită aparent, costurile ei le achită bugetul alimentat de contribuabili.
𝐈̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐝𝐞𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆.
Copiii fac parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social, rupți 6 ore de diversitatea vieții de afară. Fix așa cum face TV-ul, te ține prizonier. Copiii se mută din celulă în celulă (sala de clasă) mânați de soneria de pauză (condiționare) – deși poate că unora le-ar fi plăcut să mai cotinuue ora cu un profesor mișto (cum puțini sunt). Sau sună de ieșire din oră când elevul era adâncit în scrisul unei poezii. El trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul se trage din maimuță.
La final, elevii primesc „tema pentru acasă” (altă condiționare contra naturii) când de fapt ei ar trebui să-și dorească să exerseze singuri, așa cum face orice copil interesat de un lucru, ca să devină mai bun.
În secolele trecute, copilăria și adolescența erau ocupate de muncă, aventuri și de căutarea unor mentori. 𝑃𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑛𝑢 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑚𝑒𝑛𝑡𝑜𝑟𝑖, 𝑐𝑢 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̦𝑖𝑖 𝑎𝑐𝑐𝑖𝑑𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑒. 𝐶𝑢 𝑡𝑜𝑡̦𝑖𝑖 𝑎𝑚 𝑖̂𝑛𝑣𝑎̆𝑡̦𝑎𝑡 𝑐𝑢𝑚 𝑠𝑎̆ 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑚 𝑖̂𝑛 𝑎𝑓𝑎𝑟𝑎 𝑠̦𝑐𝑜𝑙𝑖𝑖. Învățăm să vorbim, să gândim, să iubim, să simțim, să ne jucăm, să facem politică și să lucrăm fără amestecul unui profesor.
În discuțiile informale ale copiilor rar apar profesorii, deci nu sunt figuri importante în viața lor. Dacă nu-i întrebați nici nu vor pomeni despre profesori sau că le datorează ceea ce au învățat.
Cu toate astea 𝐬̦𝐜𝐨𝐚𝐥𝐚 𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐭𝐮𝐭𝐨𝐫𝐞, 𝐦𝐨𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐬̦𝐢 𝐭𝐞𝐫𝐚𝐩𝐞𝐮𝐭.
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟𝑢𝑙-𝑡𝑢𝑡𝑜𝑟𝑒 arbitrează respectarea regulilor, pregătește și exersează cu elevii dobândirea unor abilități și rutine de bază, fără iluzii că va genera vreo învățare profundă.
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟𝑢𝑙-𝑚𝑜𝑟𝑎𝑙𝑖𝑠𝑡 înlocuiește părinții, Dumnezeu sau statul. El îndoctrinează elevul cu privire la ceea ce este bine sau rău, nu numai în școală, ci și în societate, în general.
𝑃𝑟𝑜𝑓𝑒𝑠𝑜𝑟𝑢𝑙-𝑡𝑒𝑟𝑎𝑝𝑒𝑢𝑡 se simte autorizat să pătrundă în viața personală a elevului pentru a-l ajuta să se dezvolte individual. El face asta din celelalte 2 poziții, de tutore și moralist. Deci are toate șansele să deturneze viziunea elevului despre adevăr și simțul lui despre ceea ce este corect.
𝐒̦𝐜𝐨𝐚𝐥𝐚 𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚𝐫𝐞. 𝐀𝐜𝐞𝐬𝐭𝐚 𝐞 𝐦𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞. Odată ce am învățat să avem nevoie de școală, toate activitățile noastre tind să ia forma unor relații cu clienții cu alte instituții specializate. Orice autodidact este discreditat ori suspectat fiindcă „n-are școală” și e „neprofesionist”. În școală înveți că valoarea poate fi măsurată și documentată doar prin note, certificate și diplome. De unde și „proștii cu diplome” – fenomen generalizat.
Odată ce o persoană a acceptat nevoia de școală este o pradă ușoară pentru alte instituții. Odată ce tinerii au permis ca imaginația lor să se formeze prin instruirea curriculară, ei sunt condiționati de planificarea instituțională de orice fel. „Instruirea” le sufocă imaginația.
𝐌𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 ne spune că tot ceea ce este insuflat la școală este cuantificabil, inclusiv imaginația. Școala împarte instruirea în materii prefabricate. Odată învățați așa, ca elevi, oamenii se tem de ceea ce nu poate fi măsurat. Odată ce au acceptat că valorile pot fi produse și măsurate, ei acceptă tot felul de clasamente. Există un grafic pentru dezvoltarea națiunilor, altul pentru inteligența bebelușilor. Drumul spre fericire este pavat cu un indice de consum.
𝐌𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐦𝐛𝐚𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 înseamnă că școala vinde curriculum (care cuprinde programa școlară). Acesta e un pachet de bunuri, ca orice marfă, bazat pe o cercetare pretins științifică. Pe baza acestei oferte inginerii educaționali prevăd cererea viitoare și instrumentele pentru linia de asamblare. Profesorii distribuitori livrează produsul curricular finit, elevilor consumatori. Școala studiază reacțiile celor din urmă și le prelucrează ca date pentru pregătirea următoarei oferte.
Elevii învață să-și adapteze dorințele conform cu valorile ofertei curriculare. Ca să nu se simtă vinovați, ei se comportă conform previziunilor, obținând notele și diplomele care îi vor plasa în sectorul de muncă indus la școală.
Elevii care scapă inducției își sporesc rezistența la oferta educațională, pe măsură ce sunt manipulați mai abitir. Rezistența lor vine din abordarea greșită a școlii: ideea că judecata unei persoane ar trebui să determine ce și când trebuie să învețe o altă persoană.
𝐌𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐮𝐭𝐨-𝐩𝐞𝐫𝐩𝐞𝐭𝐮𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐠𝐫𝐞𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢: cu aproape orice preț, școala împinge elevul până la nivelul consumului curricular competitiv, spre cote tot mai înalte. Adică se cheltuie mult pentru motivarea studenților să rămână în școală cât mai mult, ca să alimenteze piramida educației. După facultate urmează un master, după cursurile naționale urmează cele internaționale.
Fiecare ofertă vine cu instrucțiunea de a consuma altă ofertă, iar ambalajul de anul trecut este întotdeauna învechit pentru consumatorul de anul acesta. Manualele se schimbă, manipulatorii educaționali promit fiecărei noi generații unele mai noi și mai bune, iar publicul docil cere ceea ce i se oferă. Noua generație de studenți se simte superioară absolvenților vechi. Acest consum educațional nelimitat și etern viciază posibilitatea dezvoltării organice a studentului.
𝐈̂𝐧 𝐭𝐫𝐞𝐜𝐮𝐭 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐢 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̦𝐚𝐮 – 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢 – 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐢̂𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐚 𝐢̂𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. Ei exersau cum să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare transformării într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită. Copiii aveau timp să facă asta.
Azi, la școala publică e așa: din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate. Se uită la televizor sau pe smartofon 55 de ore pe săptămână. 𝑅𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛 𝑐𝑢 57 𝑑𝑒 𝑜𝑟𝑒 𝑝𝑒 𝑠𝑎̆𝑝𝑡𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑚𝑎𝑡𝑢𝑟𝑖𝑧𝑒𝑧𝑒.
În 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ 8 ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la 7 ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. 𝑁𝑢 𝑎𝑢 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑜𝑟𝑖 𝑠𝑝𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑙 𝑠𝑎̆-𝑠̦𝑖 𝑎𝑓𝑖𝑟𝑚𝑒 𝑖𝑛𝑑𝑖𝑣𝑖𝑑𝑢𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎, 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑖̂𝑛 12 𝑜𝑟𝑒 𝑝𝑒 𝑠𝑎̆𝑝𝑡𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆, 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑚𝑎̆𝑛𝑎̂𝑛𝑐𝑎̆. 𝐷𝑎𝑟 𝑜 𝑓𝑎𝑐 𝑠̦𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛 𝑐𝑢 9 𝑜𝑟𝑒 𝑝𝑒 𝑠𝑎̆𝑝𝑡𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑝𝑖𝑙. 𝐴𝑠𝑡𝑎 𝑠𝑒 𝑛𝑢𝑚𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑠𝑡𝑎𝑛𝑑𝑎𝑟𝑑𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒.
Și un exemplu pe care îl cunosc foarte bine, personal.
𝐃𝐚𝐯𝐢𝐝 𝐕𝐚̂𝐧𝐚̆𝐮 (23 de ani) a evitat standardizarea după ce părinții l-au retras din învățământul public, în clasele primare. Aici aveți cu el un interviu audio și unul scris despre experiența lui în HS.
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Niculescu.
