Vreau să mă pronunț cât se poate de clar încă de la începutul articolului: indiferent cine va câștiga alegerile prezidențiale – dacă s-or organiza până la urmă – respectiva persoană nu are nici pic de legitimitate, iar alegerile ar trebui anulate și revenit la normalitate, adică la desfășurarea turului 2 de scrutin al alegerilor din decembrie. Este singura șansă de întoarcere la bun simț. Nu există absolut niciun fundament pentru recunoașterea actualelor alegeri!

Poate v-a interesat să studiați istoria noastră pentru a înțelege „democrația” de dinainte de instaurarea comunismului în țara noastră. Eu unul nu-mi puteam explica modul în care populației i-a fost indus într-un mod atât de brutal un regim de import, care-i interzicea absolut toate drepturile. Era perioada mea de imbecilitate intelectuală, în care consideram Interbelicul drept o perioadă minunată, străzile erau inundate de lapte și miere. Trebuie doar să iei puțin istoria la răsfoit pentru a-ți face o imagine clară despre „paradisul pierdut”.

În primul și-n primul rând ar trebui să înțelegem că elementul dominant al perioadei pre-comuniste era sărăcia absolută a clasei de jos. În afara boierilor și a unui grup restrâns de cetățeni încadrați într-o clasă medie cam anemică, majoritatea covârșitoare a populației urla de foame. Răscoala de la 1907 a fost una a foamei, iar pentru rezolvarea ei, liberalii au scos armamentul din cazărmi, trăgând cu tunul în răsculați. Halal democrație! În ceea ce privește alegerile, nu-mi dau seama care e cea mai potrivită caracterizare a acestora: glumă sau tragedie? Sau ambele? De la fondarea Regatului și până în prezent, nu cred că au existat alegeri mai corupte decât cele de dinainte de instaurarea comunismului de import. Cele din perioada comunistă nu le iau în calcul deoarece nu pot fi numite alegeri, ci, mai degrabă, forme de anunțare a viitorilor aleși.

Iată, așadar, motivele pentru care oamenii nu s-au opus comuniștilor, chiar dacă veniseră călare pe tancurile sovietice. De ce credeți că nu s-a opus nimeni atunci când „elita politică” a fost condamnată la moarte sau la ani grei de temniță? Puneți-vă în locul lor: v-ați opune acum împușcării unora ca băsescu, Iohannis, Ciolacu, Cîțu, Pledoiu s.a.m.d.? Ați ieși să-i apărați „cu piepturile goale” știind câte ticăloșii au făcut? Fiți sinceri cu voi înșivă și veți înțelege de ce comuniștii n-au întâmpinat nicio rezistență.

E interesant că, după Revoluția din 1989, partidele așa-zis istorice au revenit în politică spunându-ne o poveste frumoasă și extrem de cosmetizată. Noi am crezut-o în timp ce, în cei peste 35 de ani care-au trecut de-atunci, s-a petrecut o mixare a celor mai jegoase tehnici practicate în defunctele regimuri. Tehnicile electorale de dinainte de comunism au fost combinate cu „legea alesului corect” de după importul comunismului, rezultând astfel regula „alegerilor responsabile”. Cu alte cuvinte, ori votezi ce trebuie, ori se anulează scrutinul deoarece ai votat iresponsabil.

Ceea ce am văzut din decembrie până acum e „împământenirea” strategiei „mixului întru ticăloșie”. De altfel, tehnica are rădăcini chiar mai vechi decât ne-am imagina acum. Mai țineți minte finala Iliescu-Vadim? Trecerea bruscă a întregii media de partea lui nea Nelu pentru crearea „curentului favorabil de opinie”, coalizarea întregii intelighenții în „direcția rațională” care transmitea cetățenilor că „trebuie votat Iliescu chiar dacă ni se usucă mâna”. Iată rădăcina principală a actualei stări de fapt!

Din decembrie, după ascensiunea incredibilă a lui Călin Georgescu, s-a scos întreg arsenalul istoric la înaintare. Inițial s-a crezut că Lasconi, „răul cel mai mic”, poate învinge, printr-o tehnică a coalizării similară celei de la finala Iliescu-Vadim. N-a mers! A fost chiar dezastruoasă întrucât se estima că rezultatul final ar fi urcat spre 80% în favoarea lui Georgescu. După care, instantaneu, a fost adoptată „regula trântirii alegerilor”, moștenită de la „regimul burghezo-moșieresc”. Vedeți, în asta constă îngemănarea istorică! Cei care se urau la un moment dat, ajung să-și împartă „cunoașterea într-ale ticăloșiei”.

După anularea din topor a alegerilor pe motivul „las’ că știm noi”, s-a revenit la porcăirea unanimă a intrusului, sperându-se că în acest fel îl vor frăgezi astfel încât să poată fi impus un alt vedet din zona „responsabilă”. Și-a fost găsit Crin Antonescu, această combinație între Farfuridi și Cațavencu, chintesența întregii infecții politice care ne-a otrăvit de mai bine de-un secol. Să-l scoți de sub poalele nevestei, din zodia paharului și-a cărții de joc pe regele vorbelor goale, arată o disperare absolut isterică. Și, culmea, nu a fost o glumă. La fel cum n-a fost glumă nici reinventarea retardatului funcțional Mukușor și lansarea sa ca „alternativă decentă” în „războiul pentru Cotroceni”. „Acum ai de unde alege!” – pare a spune sistemul, perplexat de o asemenea multitudine de opțiuni scoase din joben. La ce să te mai uiți la Georgescu în condițiile în care îți dăm noi, nu una-două-trei opțiuni, ci chiar unsprezece! Ce vrei mai mult? Ai cerut diversitate, ia de-aici! O vrei pe țața Leana? Ia-o de-aici! Îl vrei pe geniul pustiu? Îl avem și ți-l punem la dispoziție! Ce-ai mai vrea? Vrei unul mai golan, așa ca băsescu sau mai ineficient și leneș, precum Klaus? Nu ți-a plăcut Klaus că era cam mutălău? Avem soluția: ți-l dăm pe Crinuț! Le drojdește la fel ca băse, doarme mai abitir decât Klaus și garantat n-o să facă nimic. În plus, și dacă-l trezești din somn „îți poate edita” rapid trei-patru discursuri, mai ceva decât Chat-LGBT. Nu-ți place că e prea progresist, ai vrea ceva mai liber-schimbist? Ceva care să aibă și damf de suveranist? Păi nu-l avem noi pe Pontilică? Uite, îl lăsăm chiar să te răzbune pentru c-a fost învins pe nedrept de Klaus. Te lăsăm să-ți faci dreptate!

N-a mers nici asta, motiv pentru care s-a apelat din nou la tehnica impecabilă a partidelor istorice: dacă nu-i convingem de bunăvoie, scoatem pulanul! Și uite-așa lui Georgescu i se interzice înscrierea în cursă, iar Pledoiu, acest Ghiță aflat la apogeu, e scos la mezat ca să-și agite pulanul și să biciuiască pe oricare infractor care-ar îndrăzni să deranjeze cumva meandrele concrete ale sistemului. Vreți-nu vreți, asta-i România de azi, o caricatură, un accident genetic având rădăcini adânci în lumea lui Caragiale. Nebunia e că că acea lume care ne distra pe scenă a ajuns să ne obsedeze în realitatea imediată, să ne căsăpească fizic și moral.

Aș putea spune că trăim vremuri obsesiv de absurde. Din nou, România e pradă abjecției tiranice a absurdului. Doar că acestea sunt simple vorbe mari. În realitate România n-a depășit niciodată zodia absurdului. În absurd ne aflam în 1848, atunci când „croiam Rivuluția” fără să înțelegem despre ce e vorba în ecuație, în absurd am fost când cu Unirea Mică, al cărei preț idioții nu l-au aflat nici până acum, la fel a fost și cu Unirea Mare – pe care ne-a adus-o una care-și punea poalele-n cap cu naturalețe pentru a-și întregi „colecția de masculi care i-au vizitat vizuina” – la fel a fost cu Războaiele Mondiale în care-am intrat boi și-am ieșit vite, la fel a fost cu comunismul și, în mod logic, n-avea cum să fie altfel cu dimocrăsi.

Ce-aș putea să mai adaug? Vorba lui nea Nicu: „Așezați-vă liniștiți la locurili voastre!”. Până nu scăpăm de absurd n-avem cum să sperăm la normalitate. Mi-e scârbă și de aceea cred că scoaterea în afara legii a absurdului ar fi singura noastră șansă! Dar cum să-l identifici? N-ai cum, astfel încât rămâi cu idioții pe cap. Asta-i crucea pe care-o purtăm de-o istorie. Acum, hai, cenzurați-mă!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

Am ajuns din nou ca-n vremea colectivismului. Există un Minister al Adevărului, un organ de cenzură care taie și spânzură tot ce mișcă „nealiniat la ideologie”, o miliție plină de Marinici care tăvălesc oamenii nevinovați în proceduri abuzive, o lume a cărei principală lege este fărădelegea. Totul e întors pe dos, totul e prezentat absolut invers în lumea în care minciuna e principalul vector al politicii.

„Să-ți explic acum cum afli adevărul” – mi-a spus tatăl meu atunci când m-a considerat suficient de matur. „Iei Scânteia. E important să iei Scânteia pentru că doar de acolo afli adevărul!”. Am rămas puțin în cumpănă. Cum e posibil să spui că acolo se află adevărul în condițiile în care tot el îmi spusese că ziarele comuniste scriu numai minciuni, în timp ce cele capitaliste doar neadevăruri? Văzându-mă încurcat, l-a pufnit râsul: „Eu nu ți-am spus că acolo citești adevărul, ci că de acolo afli adevărul! E o nuanță. Doar proștii citesc ziarele crezând că acolo se scrie vreun adevăr. Dar știind lucrul ăsta, poți citi totul invers, astfel încât chiar să afli adevărul. Scrie la Scînteia că regimul capitalist se află pe marginea prăpastiei? Asta înseamnă că ălora le merge teribil de bine! Scrie că Dumnezeu nu există? Crede-mă, nu ai altă dovadă mai bună că există! Dacă ei critică ceva, atunci înseamnă că acel ceva îi deranjează teribil. Dacă laudă ceva, atunci să fugi mâncând pământul de acel ceva pentru că înseamnă că e nasol. Și acum, dacă știi, învață să-ți ții gura! Sunt trei categorii de oameni în societatea socialistă asta a noastră: idioții – adică ăia care înghit tot ce le spune regimul – și cei conștienți care, la fel ca noi, știu care-i adevărul. Însă, între cei din ultima categorii mulți sunt ticăloși întrucât, deși știu care-i adevărul, îi vânează pe ceilalți care înțeleg situația și-i vând regimului. Nu băga în seamă idioții, ferește-te de ticăloși și caută să te însoțești cu cei ca tine. Cel mai greu pe lumea asta e să identifici ticăloșii, dar odată ce înveți asta, vei avea parte doar de prieteni adevărați!”.

De ceva vreme mă tot bântuie vorbele tatălui meu. Cam de când am început să văd cum se schimbă lumea, tot constat câtă dreptate avea. Prin anii 2007-2008, atunci când eram cu blogul pe la început, încă erau dezbateri. Însă, după marea criză din 2008 și, treptat, începând cu minciunile revoluțiilor colorate sau a „primăverilor” fabricate, traseul a devenit clar. Pandemia a transformat însă minciuna într-un monopol. Iar de la conflictul din Ucraina, modul de a citi Scînteia deja se aplică 100% întregii prese europene. Totul are un pronunțat iz de societate totalitară, apărând inclusiv în peisaj obsesia împotriva „dușmanilor poporului”.

Pe vremea când Baconsky (tatăl) scria „și chiaburii se arat-a fi/elemente tot mai dușmănoase”, identificarea „dușmanilor poporului” atinsese paroxismul. Și-așa se trezea cu tinicheaua de coadă un țăran amărât care avusese tupeul să dosească ceva grâu sau porumb, muncit din greu de el, pe pământul său, dar nedeclarat statului din cauză că altfel el și familia ar fi murit de foame. Ăla era „chiaburul tot mai dușmănos” incriminat de jigodia Baconsky. Și uite-așa, „chiaburul” nu mai murea de foame, ci la Canal, iar jigodia Baconsky era recompensată cu „Ordinul muncii”, având parte de toate privilegiile specifice nomenclaturii.

Cam așa e și-acum. Jigodiile sistemului sunt ăia care aruncă lături spre cei care se încăpățânează să spună adevărul. Jigodiile sistemului se îndestulează de la Bugetul la care contribuim noi, ăștia mai proști. Jigodiile și proștii sunt majoritatea, iar dictatura ilegitimă e liantul care-i ține. E nevoie de dictatură pentru că altfel minciuna nu poate fi instituționalizată. Cum altfel poate să creadă cineva aberațiile pe care le emite procurorul „Elodia” sau cele susținute de așa-zisele „documente desecretizate ale SRI”. Compunerea unui copil de clasa a patra e infinit mai argumentată și cursivă decât aberațiile susținute în ședința CSAT. Și cum nimeni dintre cei care gândesc nu crede o iotă, singura lor variantă este teroarea dictaturii.

Ceea ce le spun acum este însă realitatea pe care nu vor s-o vadă: „Se va dărâma totul peste voi!” De data aceasta, chiar se va dărâma și nu vă veți mai putea strecura așa cum au făcut-o părinții voștri în 1989! Rețineți ce vă spun și îngroziți-vă: sunt două variante de lucru. Prima este cedarea noastră în sfera de influență a rușilor, mai precis desemnarea unei zone gri „de neagresiune”, în care influența să fie mai mare din partea rusească. Scenariul ăsta e groaznic pentru voi întrucât n-o veți mai putea să o dați la întors. Cel de-al doilea scenariu e acela în care rămânem sub influența americanilor. Și-aici e problematic întrucât se vor face epurări puternice și, de asemenea, nu veți mai putea s-o dați la întors întrucât, la cât de penetrați sunteți, știu ăia și laptele pe care l-ați supt. Iată realitățile pe care se lucrează și voi o știți bine. Doar că insistați să ne condamnați la a rămâne în afara istoriei. De ce?

Ei bine, aici e partea interesantă. Trăiți cu speranța că niciuna dintre cele două variante nu se va îndeplini. Și-atunci ce sperați? E simplu de intuit: ca România să rămână undeva, într-o zonă gri a Uniunii Europene, având „stăpâni globaliști fluizi”, astfel încât să vă faceți în continuare jocurile după cum vă taie capul. Da, e posibil și asta, dar nu e o veste tocmai bună pentru voi și-o să înțelegeți imediat de ce. Într-adevăr, acum ne-ați condamnat pe noi la a fi sub istorie, ați comis și comiteți abuzuri de neimaginat. Există însă o chichiță care se va transforma în coșmarul vostru: realitatea economică. Dacă vom fi lăsați în acea zonă gri, inclusiv din punct de vedere economic TOTUL va trece într-un gri-negru. Deja indicatorii noștri economici sunt la pământ, deja arătăm ca o țară bananieră, iar condițiile se vor înrăutăți. Ceea ce-o să vedeți în scurt timp o să fie un exod al pakistanezilor, nepalezilor și a tuturor amărâților pe care i-ați adus aici ca populație de înlocuire, sperând să aveți o nouă masă electorală, după modelul democraților americani. O să vi se spargă totul în cap și, când veți da fața cu realitatea, fără a mai beneficia de niciun spate extern, vă veți trezi precum iepurașii din coteț atunci când își văd stăpânul venind cu cuțitul spre ei! Voi credeți că scenariul ăsta vă oferă salvarea, dar, de fapt, se va dovedi a fi cel mai negru pentru voi.
Ceea ce nu vreți să înțelegeți, dragi ticăloși, e faptul că lumea se schimbă iremediabil. Oricât ați face-o voi pe tiranii de mucava, oricât v-ați încorda mușchii ăia fleșcăiți, mai bine vă obișnuiți cu ceea ce se întâmplă, recunoscând că lumea voastră a trecut. Știu, nu vreți s-o faceți, dar să nu vă mire nimic atunci când vă veți trezi tremurând, cu spatele la zidul rece. LUMEA VOASTRĂ A MURIT! De scăpat scapă doar cine se adaptează. Așa a fost mereu, așa va fi și acum. O veți vedea pe pielea voastră!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

O priveliște aproape burlescă s-a desfășurat sub ochii noștri, una demnă de o scenă modernă a absurdului. Pe străzile poleite ale Pieței Victoriei, un cor de voci exaltate a răsunat cu un patos demn de tragediile grecești: „UCRAINA! UCRAINA!” Oare câți dintre acești entuziaști ai marilor cauze, înfășurați în iluzii cu stele aurii, și-au numărat mărunțișul înainte de a urca într-un taxi scump plătit din ultimele economii? Câți dintre acești apostoli ai Europei, care nici măcar nu-și găsesc locul în ea, s-au întrebat ce vor pune mâine pe masă?

Dar nu vă faceți iluzii! Ei nu au fost ai mizeriei. Nu, ei au fost ai confortului, ai cardului contactless, ai rezervărilor făcute cu un click pe aplicație, ai concediilor în Maldive, ai selfie-urilor cu zâmbete strălucitoare. Sclavii de lux (corporatiști) și larvele bugetare deopotrivă și-au compus existența într-un ritual mecanic de indignare, servindu-și cina în restaurante cu prețuri obscene sau, când oboseala protestului a devenit copleșitoare, chemând livratorul, acel nou serv al civilizației. Câți dintre acești manifestanți și-au pus măcar pentru o clipă întrebarea „Cu ce bani voi cumpăra pâinea de mâine?”. Câți dintre ei, acoperiți de etichete la modă și de o voluptate mândră a progresului, trăiesc cu adevărat la limita sărăciei? Sau sunt doar niște turiști ai unei realități pe care nu o cunosc, așa cum majoritatea românilor o trăiește în fiecare zi?

Ei, da, ei sunt eroi ai Pieței Victoriei, cu telefoane scumpe și zâmbete pline de zel pentru cauza unei Ucraine care, evident, va salva România de la mizerie. Se simt mari, vizionari chiar, dar oare câți dintre ei s-au gândit vreodată ce înseamnă să îți înfrunți lipsurile, să îți numeri monedele din buzunar și să te gândești, cu o frică tăcută, dacă vei reuși să ajungi la salariul de la sfârșitul lunii? Nu, nu au simțit niciodată acea umilință de a se întreba dacă vor mai putea pune o bucată de pâine pe masă. Ei sunt prea ocupați să aplaude teoriile mărunte despre viitorul unei Europe perfect utopice, în timp ce mulți dintre cei din jurul lor trăiesc realitatea în care, în fiecare dimineață, pâinea devine o problemă, nu un drept. Apostoli ai consumerismului de duzină, profeți ai noii religii a obedienței față de trenduri. Cu un telefon în mână și un hashtag pe buze, acești maeștri ai papagalismului au predicat lecții de viață despre globalizare și progres, fără să bănuiască ironia profundă a propriei lipse de gândire. Au fost, de asemenea, în avangarda noilor dogme, aceia care au aplaudat cu entuziasm orice inovație a absurdului: părinte 1 și părinte 2, paradele menite să glorifice patologicul, ridicarea nonvalorilor la rang de idolatrie, precum și ovaționarea unui serial (Las Fierbinți), în care personajele au concurat cu succes pentru titlul de cei mai imbecilizați ai ecranului. Ei au știut sigur cine le sunt dușmanii, au știut sigur cine trebuia condamnat, pentru că demult nu mai gândeau – pentru asta există specialiștii în propagandă.

Într-o frenezie obedientă, și-au întins brațul pentru acel ser experimental, de parcă însăși salvarea universului s-ar fi aflat într-o singură înțepătură. Dar, desigur, când războiul va cere carne de tun, ei vor rămâne spectatori. Cum altfel? Când papagalii sistemului au mers în prima linie a frontului? Ei nu au fost făcuți pentru a înfrunta realitatea, ci pentru a imita, pentru a recita docil după partitură. Aceștia sunt ei – o generație zgomotoasă, de marionete ale unei cauze care le-a scăpat complet din înțelegere.

Nu revoluționari cu sângele în vene, ci umbre plimbându-se în ritmul impus de stăpâni, învăluite în mândria propriei conștiințe impotente.

Pretind a fi voci ale schimbării, dar sunt doar ecouri ale unor idealuri mortificate.

O, de s-ar fi trezit măcar o clipă din somnul lor dogmatic, din toropeala unui vis indus! Dar cum să te trezești când luciditatea este o lovitură prea grea pentru mințile lor dresate în conformism?

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.

Ticăloșia sistemului Soros – care a acaparat și sufocat România – a ajuns atât de mare încât acum plătesc peste tot pe unde se poate pentru propagandă. De exemplu, cineva mi-a atras atenția asupra unui reportaj cu unii care se întorceau din Coreea de Nord și mulțumeau bălos Europei „pentru că ne-a primit în interiorul ei”, recomandându-le tuturor să „aibă grijă ce votează”. Vomitiv de-a dreptul! Propaganda asta e atât de jegoasă și-o văd în atâtea locuri încât efectiv mi se face lehamite. În paralel, sursele care gândesc independent sunt catalogate pro-ruse și, conform unui ordin de-al covrigarului, în scurt timp vor fi cenzurate. Asta e „libertatea”, ăsta e „pro-europenismul”.

Dacă disecăm mai bine, înțelegem deplin care-i treaba. Societățile totalitare cu aparență democratică – așa cum e Europa – se bazează pe un sistem propagandistic uniform. În aparență sunt o multitudine de opinii. Însă toate converg în aceeași direcție. Totuși, vă întrebați de ce merg în aceeași direcție și nu o mai ia câte unul „pe laterală”. E simplu: dacă o iei pe laterală îți pierzi finanțarea. Și, dacă o continui tot așa, ori ajungi la mititica, ori ți se închide gura prin măsuri soft.

Există un caz-școală, cel al jurnalistului german Udo Ulfkotte. Cât a stat „în sistem”, nici măcar nu era nevoie să-și scrie articolele! Acestea îi erau erau servite de CIA, iar el își punea doar semnătura. Tot Agenția se îngrijea ca Udo Ulfkotte să fie angajat la instituții de presă de primă mână, astfel încât vocea lui să conteze. O astfel de rețea de influenceri de primă mână este esențială pentru a putea să fie definit ceea ce numim mainstream-ul. Practic, prin intermediul rețelei de bază se creează curentul principal, astfel încât țuțerii să știe încotro trebuie să fluiere.

Nivelul al doilea este format din viermi, adică cei care mestecă informațiile mainstream, personalizându-le, dându-le „parfum specific”. Ei răspândesc mesajul în diverse segmente ale populației și sunt finanțați prin diverse burse, premii, granturi s.a.m.d. Scopul e simplu: fiecare agață câte un segment de populație pe care-l spală pe creier.

Apoi vin așa-zișii artiști, cei din zona divertismentului, scriitorii, umoriștii etc. În funcție de segmentul pe care îl agață, și ei devin beneficiari de diverse stipendii. Și uite-așa, ajungi dependent de sistem.

Totuși, de ce sunt toți atât de legați de un asemenea sistem și de ce n-o mai iau câte unii pe lateral? E extrem de simplu de înțeles. Modul parazitar în care trăiesc ei e unul facil și, chiar dacă nu le asigură bunăstarea, nu-i lasă să moară de foame. În cazul în care calci strâmb, încep să-ți scadă finanțările și, dacă nu te întorci pe calea cea bună, te ocolesc definitiv. Poți trăi din publicul tău? În general nu, deoarece omul e obișnuit să obțină circul pe gratis, doar asta îi asigură din plin sistemul. De ce să-l plătească pe unul care urlă împotrivă? Mai sunt și alții care urlă împotrivă, dar pe gratis. Cu unica diferență că acei aparent opozanți, de fapt tot în direcția mainstream trag, dar sunt meniți a-i agăța pe fraierii care trag să scape de propagandă.

În general, dacă te rupi de sistem și începi să scrii pe invers ți se limitează veniturile, se fac mișcări pentru a-ți contracta audiența ș.a.m.d. Dacă faci parte dintre grangurii importanți care trădează, atunci ai parte destinul lui Udo Ulfkotte.

După cum lesne observați, statele totalitare aparent democratice se bazează pe o structură propagandistică impresionantă, flexibilă și deosebit de activă. Propagandiștii sistemului se comportă natural deoarece știu că mergând împreună cu valul își asigură pâinea.

În dictaturile autoritare – gen Coreea de Nord – sistemul e mult mai rigid. Ca să ajungi în zona de propagandă trebuie să demonstrezi loialitate, să ai anumite calități și să urmezi niște șabloane prestabilite. Un sistem monolitic de acest tip, dincolo de faptul că e deosebit de greoi, mai consumă și-o groază de resurse de la buget și, în plus, are nevoie de un sistem coercitiv activ, care să-i suplinească hibele.

Ca să înțelegeți, aici e vorba de două modele de lume, pe care vi le-am tot prezentat: „Minunata lume nouă”, în cazul „democrației” occidentale vs „1984” în cazul „democrațiilor populare” mai mult sau mai puțin similare celei din Coreea de Nord. Marea noastră problemă este că ne tot menținem în dilema legată de alegerea unuia dintre cele două sisteme. Aici e capcana șobolanului în care cădem cu grație.

De fapt, pentru orice om normal care înțelege situația reală, răspunsul este NU! Nu, n-ai de ce să faci o falsă alegere întrucât, în realitate, te afli în același punct. Și una și cealaltă sunt tiranii, doar mascate de ideologii diferite. Și una și cealaltă au „argumente” împotriva adversarului, dar niciuna nu duce raționamentul până la capăt întrucât, dacă ar face-o, s-ar ajunge la răspunsul firesc, anume NU.

Ambele sisteme se bazează pe propagandă și coerciție, ambele sisteme maschează adevărata structură de putere și ambele sisteme distorsionează teribil viața omului. Diferența e că, în timp ce unul duce chinul la paroxism, celălalt duce confortul la același paroxism. Omul normal ar trebui să înțeleagă că niciuna dintre situații nu e bună întrucât niciuna nu lasă viața să se dezvolte liber. Mai mult, cetățenii fiecăruia dintre cele două sisteme ar trebui să conștientizeze că imensul sistem de propagandă și coerciție se face cu ajutorul banilor lor. Astfel, viața ajunge să le fie influențată negativ prin propriile lor forțe. În ambele sisteme omul e asemenea boului care trage să fugă, dar dacă se îndepărtează prea mult, funia de care e legat îl sugrumă. Diferența e că în cazul unora funia e mătase, frumos colorată și vândută ca accesoriu obligatoriu și la modă, în timp ce în cazul celorlalți nu e funie, ci lanț.

Iată așadar adevărul gol goluț: când vă sperie unii că puteți ajunge precum Coreea de Nord, gândiți-vă că tirania pe care-o trăim cu UE este similară, dar doar mai frumos marketată. În mod normal trebuie spus un NU hotărât ambelor sisteme. Și ce pui în loc? – vor întreba unii isteți. E simplu: un sistem fără propagandă, fără coerciție pentru opinii și care să pedepsească exemplar orice tentativă tiranică. Este posibil așa ceva? Evident că da, dar într-un asemenea sistem nu e simplu, întrucât omul trebuie să devină autonom. Paraziții trebuie lăsați să moară, nu să fie promovați ca „formatori de opinie”. Ce opinie poate forma un neica nimeni care n-a făcut nimic altceva pe lumea asta în afara mâncatului de rahat?

Rețineți însă că, înainte de orice altă discuție, trebuie făcut pasul decisiv, iar acest pas înseamnă a spune NU atât sistemului vestic, dar și celui estic. E esențial și, mai mult, posibil acum când toți gâfâie. În mod evident nu trebuie să mulțumesc Europei că mă parazitează, dar nici să invit pe altcineva să mă paraziteze. Drumul drept e cel pe care ni-l croim singuri. Asta trebuie înțeles!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

E revoluție. Trump și Musk spun că guvernul american este „prea mare”.

Departamentul de Stat (DS) al Statelor Unite se pregătește să închidă o serie de consulate, în special în Europa de Vest, în lunile următoare și încearcă să își reducă forța de muncă la nivel global. DS analizează, de asemenea, fuzionarea unor birouri din Washington, în contextul eforturilor lui Trump de a reduce cheltuielile guvernului SUA.

De aceste măsuri sunt afectate o mulțime de birouri de experți care lucrează în domenii precum drepturile omului, refugiații, justiția penală globală, problemele femeilor, minoritățile sexuale etc.

Misiunile SUA din întreaga lume au fost sfătuite să reducă cu cel puțin 10 % personalul american și local, în contextul în care Donald Trump și miliardarul Elon Musk, consilierul său, au declanșat un efort fără precedent de reducere a costurilor în cadrul forței de muncă federale americane.

Președintele republican dorește să se asigure că birocrația este în deplină concordanță cu agenda sa „America pe primul loc”. Luna trecută, el a emis un ordin executiv de reorganizare a serviciului extern al SUA pentru a asigura punerea în aplicare „fidelă și eficientă” a agendei sale de politică externă.

În timpul campaniei sale electorale, el s-a angajat în mod repetat să „curețe” Deep State prin concedierea birocraților pe care îi consideră atât prea mulți cât și neloiali.

Trump și Musk spun că guvernul american este PREA MARE și că bugetul finanțat de contribuabilii americani a fost cheltuit în mod inutil, iresponsabil și fraudulos.

Leipzig, Hamburg și Dusseldorf din Germania, Bordeaux și Strasbourg din Franța și Florența din Italia se numără pe lista consulatelor pe care Departamentul de Stat intenționează să le închidă.

„Departamentul de Stat continuă să evalueze poziția noastră globală pentru a se asigura că suntem cel mai bine poziționați pentru a face față provocărilor moderne în numele poporului american”, a declarat purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat.

Departamentul operează în peste 270 de misiuni diplomatice din întreaga lume, cu o forță de muncă totală de aproape 70 000 de persoane.

Link către articol: https://www.theguardian.com/…/us-european-consulates…

E revoluție ce face Trump acolo. Resetarea întregului stat american.

Domnule Ciolacu, dumneavoastră citiți știrile astea? Să învățați cum se face restructurarea și eficientizarea unui stat supradimensionat, obez, calibrarea lui în raport cu cerințele reale pentru dezvoltarea societății?

Statul nu trebuie să fie o povară pe care o poartă în spate contribuabilii, ci cureaua de transmisie care cuplează diferitele motoare ale dezvoltării societății.

La Trump „restructurarea statului” nu este doar un slogan de campanie. Cum a fost la democrați sau cum este la noi. Restructurăm dar nu schimbăm nimic. Îi rotim între ei.

A consemnat pentru dumneavoastră Angelo Davidescu.