Lângă Odessa, NATO a construit un centru logistic, de unde conducea operaţiile ucrainene şi tirul de rachete asupra teritoriului rusesc, ceea ce nu putea fi tolerat multă vreme de comandamentul rusesc.

Complexul militar purta numele oficial de Elges Ashore Complex şi era mândria occidentalilor, care îl credeau invincibil. Pentru asta l-au şi numit Citadela, care era un scut antirachetă, cam ca cel de la Deveselu. Era format din mai multe clădiri şi un buncăr.

Cea mai importantă era clădirea cu patru etaje, care adăpostea radarul AMSP1, cu cei patru ochi ciclopici (antene) cu care putea urmări peste 100 de obiective în mişcare, de la distanţe de peste 1000 de km. Alt centru important era cel de lansatoare de rachete din scutul de apărare, care putea lansa rachete Tomahawk, dacă primea permisiunea.

Al treilea element a fost un sistem subteran de buncăre, unde se prelucrau datele primite de la sateliţi, de la propriul radar şi de la alte centre de comandă NATO. Aici se stabileau traiectoriile şi obiectivele care urmau să fie lovite de pe teritoriul rusesc. Citadela era apărată de sisteme antirachetă de tip NASEMS norvegiene şi IRIS-T germane, poziţionate de jur împrejurul centrului, într-un număr neobişnuit de mare: 36 de bucăţi!

Citadela însă, avea un punct slab: şi anume, când a fost proiectată, nu existau rachete hipersonice. Şi fiindcă occidentul nu le are nici azi, în aroganța lui, socotea că afirmaţiile ruseşti sunt propagandă.

Creierul Citadelei era compus din radarul performat aflat în clădirea cu patru etaje, de unde pândea tot ce mişcă, pe o rază de 1000 de km. Fără el, toată Citadela ar fi orbecăit în întuneric. Strategia rusească l-a avut în centrul atenţiei. Dar Citadela avea un sistem inteligent, cu elemente care se sprijineau între ele. Ca să distrugi radarul, trebuia să-l loveşti mortal. Dar dacă se apropia de el vreun obiect în mişcare, se activau cele 36 de sisteme antiaeriene. Era un nod gordian, pe care ruşii trebuiau să-l deznoade.

Comandamentul rusesc a început să adune date şi informaţii. Sateliţii de tip Persona au scanat Citadela centimetru cu centimetru iar sateliţii Liana înregistrau tot ce însemna radiaţii electromagnetice: convorbiri telefonice mobile, semnale ale radarelor şi semnalele radio transmise de la şi spre Citadelă.

Ruşii au trimis şi nişte avioane SU 57 în proximitatea graniţei Ucrainei, ca să provoace reacţiile de apărare ale sistemului, care apoi au fost captate şi analizate de profesionişti. S-au efectuat astfel hărţi în trei dimensiuni ale Citadelei, cu toate clădirile şi poziţiile lansatoarelor de rachete, cu coordonatele buncărului şi a centrelor de comandă.

Apoi ruşii au aflat toţi parametrii instalaţiilor existente, de la timpul scurs de la datul comenzii, până la pornirea rachetei spre obiectul care venea spre Citadelă, cu toate datele tehnice ale radarelor şi a sistemelor de rachete. Apoi, datele au fost completate de serviciile de informaţii ruseşti, care aveau infiltraţi printre angajaţii bazei, care au fotografiat planuri şi rapoarte, clădiri şi instalaţii şi au trasmis numărul personalului militar şi capacitatea lui de luptă. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării.

La începutul lunii noiembrie 2025, comandamentul rusesc având deja toate informaţiile necesare, a definitivat planul atacului. El a fost realizat cu un minim de mijloace tehnice, dar cu un maxim de inteligenţă. Era prevăzut un atac în trei faze, care urmau să se deruleze într-un timp de doar 15 minute. Prima fază consta în asigurarea tăcerii totale, asemăntoare cu liniştea dinaintea furtunii.

„Liniştea” impusă a fost asigurată prin sistemele electronice de bruiaj şi de derutare a radarelor, prin distorsionarea sau anihilarea oricărei unde electromagnetice din jurul Odessei, ceea ce a afecat grav comunicaţiile, de la telefonia mobilă, semnalele radar, GPS şi StarLink. Citadela s-a scufundat din punct de vedere al comunicaţiilor, în întuneric.

În data de 6 noiembrie 2025, la ora zero a Moscovei, sistemele Kasuka 4, de pe teritoriul Crimeii şi-au început activitatea. Ele trebuiau să „orbească” radarul principal al Citadelei. Iar sistemele de bruiaj mobile instalate pe navele ruseşti din Marea Neagră, au avut misiunea de a bloca radarele sistemelor NASAMS şi IRIS-T, operaţie care a reuşit deplin: pe monitoarele radarelor nu se vedeau decât linii şi purici.

Pe întregul teritoriu al Citadelei s-a declanşat alarma. Pe mulţi i-a cuprins deruta şi panica, fiindcă numeni nu ştia care era cauza. „Toţi se uitau cu mirare şi nu ştiau de unde vine.” La patru minute după ora zero, a pornit spre Citadelă al doilea val, format din 48 de drone Lancet, prevzute cu inteligenţă artificială. Ele aveau sarcina de a distruge toate cele 36 de sisteme antirachetă. Aceste drone erau comandate exclusiv de inteligenţa de la bord, căreia i-a fost precizat obiectivul pe care trebuia să-l distrugă. Cum o făcea, cum zbura, era treaba ei. Astfel că s-a creat un stol de drone, care zburau aparent dezordonat şi incoerent, dar fiecare spre ţelul ei precis.

Toate cele 36 de sisteme antirachetă NASAMS şi IRIS-T ale bazei au fost lovite 1 la 1, cu viteza de 300 km/h. O dronă pentru fiecare sistem antirachetă. O precizie nemaiîntâlnită în istoria militară. Iar celelalte 12 drone Lancet, care fusesera prevazute ca înlocuitoare a celor care eventual ar fi ratat ţinta, s-au reorientat şi au lovit alte obiective, precum generatoare diesel sau vehicole blindate.

Dupa ce de pe locul unde fuseseră sistemele antirachetă se ridicau coloane de fum iar Citadela, spunea „propaganda rusă” cu mare satisfacţie, arăta ca o cutie de conserve ciuruită, a fost lansat cel de-al treilea val de atac, consistând din trei (doar trei) rachete Zircon. Fregata Amiral Grigorovici, aflată în alarmă la sute de km de Odessa, a primit ordinul de lansare.

Trei hiperrachete Zircon au ajuns în câteva secunde la înălţimea de 30 de km. unde au dezvoltat viteza de 9.000 km/h (Mach 8). La această viteză, plasma produsă de propulsoarele rachetei produce ea însăşi radiaţii electromagnetice puternice, care fac racheta nedetectabilă pentru radare. Apoi, când au ajuns deasupra bazei Citadela, s-au repezit din înaltul cerului, vertical, fiecare asupra ţintelor lor.

Prima dintre ele a penetrat acoperişul clădirii cu patru etaje, avariind-o. A doua rachetă, pătrunzând prin acelaşi locaş produs de prima rachetă, explodează în mijlocul clădirii, prăbuşind-o şi îngropând sub ea resturile a ceea ce a mai rămas din radarul american.

A treia rachetă Zircon, special dotată cu un cap perforator, străpunge plăcile de beton şi de metal de deasupra buncărului, ajunge în centrul lui şi explodează, transformând totul într-un glob de foc. La ora 0:15, operaţia militară specială de lângă Odessa a fost încheiată. În acest atac, pe lângă distrugerile imense produse de drone şi de cele 3 rachete Zircon, au fost cu siguranţă decimaţi şi mulţi specialişti şi ofiţeri de rang înalt NATO.

Ruşii spun că n-a fost doar un atac tactic, ci o lovitură geostrategică de mari proporţii, care a schimbat umblarea timpului. A fost o acţiune precisă şi dură, care a distrus un centru NATO considerat inexpungabil. Când s-a aflat de isprava asta, în centrele NATO s-a instalt panica.

Gradul de distrugere al Citadelei a fost analizat de comandamentul rusesc cu informaţii culese pe trei căi independente. Sateliţii Liana au constatat că după atac, s-a aşternut o tăcere (electronică) aproape totală. Tot personalul bazei rămas în viaţă, era în stare de şoc.

Al doilea canal de informaţii au fost comunicaţiile ucrainiene, care după o vreme, au început să funcţioneze. Se relata despre gradul de distrugere al Citadelei cu expresii, auzite printre pocnituri şi pârâituri, precum lovituri fatale, distrugere completă, dezastru nemaivăzut, dar mai ales, erau multe cereri de ajutor pentru răniţi.

Al treilea canal a fost satelitul Persona, care a survolat zona şi a fotografiat şi filmat proporţiile dezastrului. Erau atât de mari, încât Citadela nu va mai putea fi reconstruită niciodată. Iar fotografiile în infraroşu arătau încă focare de incendiu, care mistuiau ultimele resturi combustibile rămase din Citadela NATO.

Operaţia aceasta a fost o lecţie pentru tot Occidentul, care poate că se va trezi, după această operaţie care a produs un gol imens în sistemul de apărare NATO. S-a fragilizat frontul estic şi sistemul de apărare al Ucrainei, Marea Neagră a devenit un lac rusesc, ţărmul Ucrainei nu mai poate fi apărat de vasele şi aviaţia rusă.

Nici un vas nu va mai putea aduce armament pe mare pentru Ucraina, iar ţara asta bătută de Dumnezeu şi condusă de un excroc ca Zelenski, nu mai poate exporta nimic pe mare, nici chiar prin portul Constanţa, dacă Rusia nu va fi de acord. Aceasta este noua realitate, pe care Occidentul trebuie s-o recunoască, vrând nevrând.

Centrul economic, politic şi strategic al lumii s-a mutat în Asia, iar zvâcnirile SUA ca să se arate încă puternică, precum o face în Venezuela, îi va aduce numai necazuri. Dar să vedem ce învăţăminte ar trebui să tragă România de pe urma distrugerii Citadelei, privind securitatea sa: Deveselu, zero, Kogălniceanu, zero, Securitatea oferită de articolul cinci, zero.

A consemnat pentru dumneavoastră Călin Kasper.

Am văzut aseară în reluare spectacolul macabro-prostesc al conferinței de presă ținute de bolnavul psihic de la Cotroceni. Un plictis absolut în care ocupantul ilegal al fotoliului prezidențial a ținut cu tot dinadinsul să ne repete sloganele și imbecilitățile ideologiei impuse prin împingerea sa ilegitimă pe cea mai înaltă poziție a statului român. Cu toate că cei din spatele diliului se străduiesc din răsputeri să strecoare în discursurile sale elemente care să fie percepute de marea masă de români ca fiind „corecte” sau „pozitive”, realitatea din intestinele statului e una extrem de dubioasă.

Vorbeam cu niște băieți mai subterani și-mi spuneau că sunt într-o zonă de alertă. Simt inconștient că s-a făcut o prostie mare, sunt speriați de posibila reacție a populației și, pentru a preveni o acțiune neașteptată, au întins la maxim teroarea supravegherii. Este o nebunie, caută orice posibil nucleu rebel și sunt disperați că nu găsesc nimic, în condițiile în care senzorii sociali le spun că nervii sunt întinși la maxim, aproape la fel de mult ca-n 1989. O asemenea lipsă de adeziune la „politica oficială de partid și de stat” le indică lor acțiunea unui actor străin pe care nu reușesc să-l identifice.

Eu unul le-am spus altceva, anume să se gândească dacă nu cumva acel actor străin, care se simte în fiecare clipă și-n fiecare respirație, nu cumva este nedetectabil deoarece și-au pierdut capacitatea de a-l detecta. Au părut interesați și mi-au cerut detalii. Cum e posibil așa ceva? Doar utilizează echipamente și tehnici de ultimă oră și, cu toate acestea, în afara unor prostii nu găsesc nici măcar ceva de tipul „teroristului islamist în șlapi și cu butelii”. Le-am spus atunci că e mai simplu decât își imaginează ei: nu se uită unde trebuie, adică în oglindă. Dacă s-ar uita în oglindă ar vedea limpede actorul străin în plenitudinea lui. Au râs, dar n-au înțeles nimic.

Și de aceea o să le spun în continuare, în stilul meu direct, care-i problema și de ce se înfundă iremediabil. După lovitura de stat de anul trecut, întreg fundamentul statului român este complet dizolvat. Absolut nimic nu mai este legal, totul e o hoție și o uzurpare de la A la Z. Iată motivul principal pentru care, uneori chiar la nivel inconștient, oamenii nu mai ascultă ceea ce e oficial. Asta se întâmplă inclusiv în instituțiile de forță. Și astfel avem două forțe care se manifestă pe față: pe de o parte tendința centrifugă a oamenilor, care-i face să se îndepărteze sau să ignore decizia uzurpatorilor care-au cotropit statul român, iar de partea cealaltă o creștere a tiraniei exercitate de uzurpatori, convinși fiind că astfel „nici musca nu va scăpa nesupravegheată și, dacă e nevoie, arestată”.

Doar că totul s-a așezat diferit. Înainte de a înțelege, hai să vedem care sunt elementele comune premergătoare căderii unei dictaturi. În ultima perioadă a unui astfel de regim, apar adesea fenomene interconectate care erodează fundamentul regimului și precipită căderea sa. Printre acestea se numără o creștere accentuată a nemulțumirii populare, manifestată de multe ori prin proteste și revolte spontane, declanșate de crize economice profunde, cum ar fi inflația galopantă, șomajul ridicat sau penuria de bunuri esențiale, care subminează legitimitatea liderului. Corupția endemică și abuzurile de putere devin tot mai vizibile, ducând la defecțiuni în rândul elitelor, inclusiv în armată sau în aparatul politic. Presiunile internaționale, sub formă de sancțiuni economice sau izolare diplomatică, amplifică instabilitatea internă, în timp ce pierderea controlului asupra informațiilor – prin răspândirea informațiilor reale prin rețele sociale și a presei alternative – expune minciunile regimului și mobilizează opoziția. Aceste elemente culminează de obicei într-un moment de cotitură, precum o lovitură de stat, o revoluție populară sau o tranziție negociată, marcând sfârșitul dictaturii.

Ce observăm la noi? Creșterea nemulțumirii populare este la cote greu de imaginat. Inclusiv în tabăra care a fost isterizată contra extremiștilor nemulțumirile cresc exponențial spre disperarea aparatului puterii. La ora actuală, indiferent de credințele indivizilor, există o unanimitate în ceea ce-l privește pe Mucușor: toată lumea e de acord că e un straniu care nu are habar pe ce lume e și care e pus acolo strict pentru că e manipulabil. Toată lumea e de acord că e un papițoi, un clovn total, care nu face altceva decât să se facă și să ne facă de râs la fiecare ieșire din birou.

Corupția endemică este deja vizibilă din avion. În condițiile în care șpăgile de un milion de euro sunt considerate mici, numai bune de a fi vânate de DNA, înseamnă un singur lucru: ucrainizarea României. Doar în Ucraina corupția este similară în intensitate, doar acolo se fură mai pe față decât la noi și în sfidare, la adăpostul stării de necesitate patronate de Zelenskyi. Și tot la fel ca acolo și aici întreaga putere este ilegitimă. Diferența e că acolo nu s-au organizat alegeri, în timp ce aici s-au furat alegerile.

Din punct de vedere diplomatic, România este izolată, fiind un cățel al Bruxelles-ului, dar unul mai murdar de rahat, cu care nu e bine să ieși în lume. De aceea, precum un cățel împuțit, Mucușor e luat pe post de servant de către Macron, sugerându-se că altfel nu ar putea avea acces în acele cercuri prin care mai ajunge. Inclusiv când e primit de un lider, e primit mai discret, pe ușa din spate, astfel încât să nu fie văzut deoare nu e bine să fii văzut în prezența unor ilegitimi de acest tip.

Există însă o discrepanță față de teorie care îi disperă pe cerberii din umbră, anume absența opoziției. Lipsește opoziția? Dacă te uiți bine, la modul vizibil există doar o falsă opoziție, cea care e manipulată „pe la spate” tot de băieții veseli. Vechea tactică de a ține situația sub control cu o mână de fier, prin acapararea întregului spectru politic. Însă e ceva care nu cadrează deloc, anume Georgescu. Și știți care-i problema? Că nu Georgescu cel fizic e pericolul, ci acel Georgescu sădit în mentalul colectiv. Interzicându-l pe Georgescu, proștii din statul subteran n-au realizat că au creat un Georgescu invulnerabil și total distinct de Georgescu cel fizic. Absolut orice problemă ar avea omul simplu, indiferent de natura ei, a ajuns să aibă o cauză comună: eliminarea lui Georgescu. „Dacă ar fi fost Georgescu nu s-ar fi întâmplat asta!” – spun oamenii. Inclusiv dușmanii săi de moarte rostesc cu dinții încleștați, raportându-se tot la Georgescu: „Hai, mă, puneți-l pe Georgescu să rezolve asta! Să vedem, poate sau nu?”. Tipul acesta de raportare este incontrolabil deoarece formează o opoziție difuză, cea pe care securiștii nu reușesc să o prindă. De ce? Pentru că nu se subordonează unui centru de putere. Nici măcar Georgescu cel fizic nu-l mai controlează pe Georgescu din mentalul colectiv. Georgescu cel colectiv deja are valențe aproape supranaturale.

Aici este elementul declanșator al furiei ilegitimului stat subteran care, pentru a rezolva problema, caută să-l elimine pe Georgescu cel fizic. Iar când spun eliminare, nu mă refer la condamnarea sa care, după cum se vede, este practic imposibil de a fi obținută pe căi normale deoarece NU EXISTĂ PROBE. Toate flexările statului subteran au fost unele strict de imagine. La fel cum este și aducerea lui Potra în țară. Ceva similar aducerii lui Popa din Indonezia, adică îl aduci ca să-l eliberezi până la urmă, dar sperând că prin aducerea sa vei declanșa emoții. Nu, nu se va întâmpla asta. De aceea singura modalitate de eliminare pe care o va lua în calcul statul subteran va fi cea fizică. O spun cât se poate de transparent deoarece știu cum gândește și acționează acest veritabil animal: instinctual, revanșard și fără a-și face procese de conștiință. De aceea singura variantă pe care o va juca statul subteran va fi aceea a asasinării lui Georgescu. Ei cred că astfel vor „tăia răul din rădăcini”, dar cred asta strict pentru că sunt proști!

De fapt, dacă e să fim corecți, voi mai adăuga ceva, anume că nu contează dacă Georgescu supraviețuiește sau e asasinat. Pentru ei treburile vor merge iremediabil din prost spre și mai prost. Îi va cuprinde disperarea văzând cum crește nemulțumirea și cum tracțiunea lui Georgescu devine sufocantă. Și, așa cum v-am mai spus, puterea nu vine de la Georgescu cel real, ci de la celălalt Georgescu. În fața unui astfel de fenomen, generalii de carton din umbră vor lua decizia radicală, sperând ca astfel să rezolve problema.

Tocmai de-aici va veni furia și răzbunarea „celuilalt Georgescu”. Tocmai acesta va fi, cred eu, factorul declanșator al celui mai mare deranjament pe care l-a văzut România de la întemeierea sa. Și tot aici va fi fundația unei noi organizări statale, schimbate din rădăcini. Părerea mea este că anul viitor este cel de-al doilea și ultimul al actualei organizări de stat a României. Posibil să fie mai repede, posibil să mai întârzie, dar ceea ce respiră prin fiecare por este duhoarea de ilegitimitate a puterii actuale. N-ai cum să ai o putere coerentă în condițiile în care tu aduci pe cea mai înaltă poziție a statului o dejecție psihică, strict pentru că e manipulabilul absolut, pe care-l ții în lesă exact ca pe un animal de companie. Și strict de-aici vine întreaga fragilitate a și mai ilegitimului stat subteran autohton.

Ca să le stârnesc curiozitatea și mai mult voi mai afirma ceva, anume că schimbarea va veni din afara țării, dar nu obligatoriu de la ceea ce numesc ei un „actor statal”. Dușmanul pe care îl caută nu e în țară, aflându-se în afara ariei lor de observație. E mult mai puternic decât și-au imaginat și mult mai puțin previzibil. N-au nicio șansă să-l identifice decât la momentul confruntării, atunci când va fi prea târziu. Și, din nou, voi mai afirma ceva, anume că ei – cei din umbră – se află în fața unei bifurcații și-și consumă energia analizând pe care drum s-o ia. N-au înțeles și nu vor înțelege că e o falsă bifurcație care duce în aceeași direcție. Exact așa cum a fost și cea din urmă cu un an, când au dat lovitura de stat. Iaca, treburile nu s-au calmat, ci s-au precipitat, iar inflamația s-a cronicizat arătându-le inclusiv lor că au ales pe cel mai prost drum posibil.

Și, înainte de a încheia, voi mai face o observație. Râd cu lacrimi când citesc narațiunile stupide despre cum se bat securiștii cu cărămida-n piept arătându-le proștilor basme despre înfrângerea rușilor sau despre „dejucarea” unor tentative rusești de destabilizare. Micuțior, n-o mai faceți pe vitejii profitând de faptul că rușii nu au niciun interes aici. Rămâneți discreți și ziceți mulțumesc! Nu de alta, dar dacă – „Doamne Ferește!” – ăia vor deveni interesați, e vai de fundul vostru, iar voi știți bine asta. Mai bine lăsați de-o parte narațiunile nereușite cu „actorii statali” și cu „războiul hibrid” că dacă vă lovește chiar și tangențial vreuna din ăstea două pălituri vă veți comporta ca gândacul de Colorado sub acțiunea DDT-ului. Stați naiba-n banca voastră și vedeți-vă onest de treabă că știți bine cât de debalansată e situația. Mai ales în condițiile în care nici voi nu știți câți mai sunteți ai voștri!

În încheiere atât mai spun: istoria deja a ieșit din manuale, petrecându-se sub ochii noștri. Începând de anul viitor vom fi martorii celei mai mari răsturnări din istorie. De fapt deja suntem martori, dar noi efectiv nu ne-am dumirit încă.

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

M-am ferit, în ultima vreme, să vorbesc.

E o senzație de frig și neputință care mă cuprinde în fața prostiei și răutății.

Și a nedreptății.

Și a mizeriei umane care îmbracă atâtea forme, că nu mai știi cum și de cine să te ferești.

Mă bucură că oamenii își dau arama pe față și, deși nu aș fi vrut, pot să spun că am avut dreptate.

O adunătură de cercopiteci încearcă să distrugă țara asta și să preschimbe ce a mai rămas din statul român într-o adunare de incapabili, fără putință să mai miște un deget ca să supraviețuiască.

Și care, în final, se decid să își aștepte, resemnați, sfârșitul.
Noi nu mai avem o țară.

Noi nu mai avem un stat funcțional.

Suntem un trib ce doar se hrănește, cât încă mai are niște rezerve ascunse, într-un beci mucegăit.

Suntem o mână de oameni ce viețuim într-un teritoriu în care, iată, nu mai râd în soare macarale, ci explodează blocuri, fără ca nimeni să fie vinovat.

Oamenii mor și atât.

Trăim de pe o zi pe alta într-un spațiu al mizeriei morale, al imposturii crase, al minciunii ca instrument politic.
Suntem mânați, precum o turmă, fără cap și fără direcție, de niște personaje ireale, care par a fi teleportate dintr-un serial de proastă factură.

Inși care nu știu a vorbi limba română, creaturi aruncate peste gard, se trezesc să ne facă curat în biata ogradă, din care aproape nu a mai rămas nimic, oricum…

Țara asta e distrusă.

Ce mai vedem sunt niște urme vagi ale trecerii noastre prin istorie, ca o dâră lăsată de un melc codobelc, plictisit, care se duce să bea apă din Dunărea sârbească, fiindcă a noastră, în curând, nu va mai exista, plină de peturi și fără pești.

Încet, luminile se sting.

Și nu ne pasă.

Cântăreții și dirijorii unui cor ce behăie, nu cântă, ne cer să ne spălăm pe mâini, ca Pilat din Pont.

Și să nu ne mai agităm.

Știu ei ce avem de făcut.

Ne conduc ei. Ne organizează ei. Ne spun ei ce e bine și ce e rău.

Fără rușine, fără limite, impotenți funcționali care nu au muncit o zi în viața lor, azi au pretenția să ne conducă.

Să dea foc legilor și Constituției, să jignească și să scuipe.

Creaturi care au un singur scop: să distrugă.

O singură dorință: să se înșurubeze în capul mesei, râgâind satisfăcuți că au ras de pe suprafața pământului un popor întreg, ce își plânge soarta trăgând o dușcă de vin acrit, făcut în casă, pe ascuns, ca să nu îl vadă fiscul.

Pentru că nu are nimeni curajul să le spună „tăceți odată!”.

Și plecați acasă!

A consemnat pentru dumneavoastră jud. Adriana Stoicescu.