Stimați parlamentari români,

Stimate auditoriu,

Stimate doamne și domnișoare,

După cum unii dintre dumneavoastră probabil știți, am scris o carte, intitulată Psihologia Totalitarismului. Este vorba despre un nou tip de totalitarism care apare acum, un totalitarism care nu este atât un totalitarism comunist sau fascist, ci un totalitarism tehnocratic.

Mi-am articulat teoria mea despre totalitarism în foarte multe ocazii. Voi prezenta doar esența acesteia aici și voi trece la o problemă care este deosebit de relevantă pentru o alocuțiune într-o instituție politică precum acest parlament: pervertirea discursului politic în tradiția iluministă.

Iată, pe scurt, ceea ce am articulat despre totalitarism de-a lungul ultimilor ani: totalitarismul nu este o coincidență. Este o consecință logică a viziunii noastre materialist-raționaliste asupra omului și a lumii. Când această viziune asupra omului și a lumii a devenit dominantă, ca o consecință spontană, au apărut o nouă elită și o nouă populație. O nouă elită care a folosit în mod excesiv propaganda ca mijloc de control și orientare a populației; și o populație care a căzut din ce în ce mai mult în singurătate și deconectare, atât de la mediul său social, cât și de la mediul său natural.

Aceste două progrese, apariția unei elite care folosește propaganda și o populație singuratică, s-au consolidat reciproc. Starea de singurătate este exact starea în care o populație este vulnerabilă pentru propagandă. În acest fel, de-a lungul ultimelor două secole a apărut un nou tip de mase sau mulțimi: așa-numitele mase singuratice.

Oamenii cad pradă formării maselor pentru a scăpa de un sentiment omniprezent de singurătate și deconectare, indus de raționalizarea și de industrializarea lumii care a urmat și de utilizarea excesivă a tehnologiei. Ei se unesc în comportamente fanatice de masă pentru că acest lucru pare să-i elibereze de starea lor de singurătate și atomizare.

Și tocmai aceasta este marea iluzie a formării maselor: apartenența la o masă socială nu eliberează ființa umană de starea ei de singurătate. Nicidecum. O masă socială este un grup care se formează nu pentru că indivizii se conectează între ei, ci pentru că fiecare individ în parte este conectat la un ideal colectiv. Cu cât o formațiune de masă există mai mult timp, cu atât mai multă solidaritate simt pentru colectiv și cu atât mai puțină solidaritate și iubire pentru ceilalți indivizi. Tocmai de aceea, în stadiul final al formării de masă și al totalitarismului, fiecare individ raportează fiecare alt individ la colectiv sau la stat, dacă consideră că celălalt individ nu este suficient de loial statului. Iar în final, se întâmplă inimaginabilul: mamele își raportează copiii la stat, iar copiii pe părinții lor.

Masele singuratice se deosebesc în mai multe privințe de masele fizice de altădată: pot fi mult mai bine controlate, sunt mai puțin imprevizibile decât masele fizice și durează mai mult, în special dacă sunt alimentate constant de propagandă prin intermediul mass-media. Crearea de mase singuratice de lungă durată prin propagandă a reprezentat baza psihologică pentru apariția marilor sisteme totalitare din secolul XX. Numai dacă o formațiune de masă socială există timp de decenii poate fi transformată în baza unui sistem de stat.

Apariția maselor singuratice a dus la stalinism și nazism la începutul secolului XX, iar acum ar putea duce la totalitarismul tehnocratic. Am descris în mai multe rânduri procesele psihologice implicate în apariția maselor singuratice și nu le voi repeta aici.

Astăzi, aici, în Parlamentul României, o instituție politică, mă adresez politicienilor. Vreau să vă spun că politicienii au o responsabilitate deosebită în aceste vremuri de totalitarism emergent. Totalitarismul, așa cum spunea Hannah Arendt, este un pact diabolic între mase și elitele politice. Elitele politice trebuie să contemple – scrutineze calitățile etice ale discursului lor. Este ceva în neregulă cu discursul politic. Iată ce intenționez să spun: discursul politic este pervertit.

De exemplu, ne-am obișnuit cu faptul că politicienii, odată ce sunt aleși, nu fac niciodată ceea ce au promis să facă în discursurile lor electorale. Cât de departe suntem de virtutea politică, așa cum a fost descrisă de Aristotel. Pentru Aristotel, miezul virtuții politice era curajul de a spune Adevărul sau, ca să folosim termenul grecesc Parrhesia, discursul îndrăzneț, în care cineva spune exact acest lucru pe care societatea nu vrea să-l audă, dar care este necesar pentru a o menține sănătoasă din punct de vedere psihologic.

Aici nu acuz atât de mult politicienii individuali, ci mă adresez culturii politice în general. Și chiar mai mult, vorbesc despre o perversiune care este inerentă întregii tradiții iluministe. Societatea noastră se află în ghearele unui tip specific de minciună, un tip de minciună care, din punct de vedere istoric, este relativ nou, care a apărut pentru prima dată după Revoluția Franceză, când viziunea religioasă asupra omului și a lumii a fost înlocuită de actuala noastră viziune raționalist-materialistă asupra lumii. Despre ce vorbesc când mă refer la acest „nou tip de minciună”? Mă refer la fenomenul „propagandei”.

Propaganda este pretutindeni în jurul nostru. Spațiul public este saturat de ea. Ultimii ani au ilustrat acest lucru din abundență, în timpul coronacrizei, în timpul crizei ucrainene, iar acum, chiar mai clar, în timpul acoperirii conflictului israeliano-palestinian atât în media mainstream, cât și în cea socială.

Nu este vorba că nu înțeleg motivația celor care aleg pentru propagandă. Aceștia pornesc adesea de la intenții bune. Sau cel puțin: undeva, ei chiar cred în bunele lor intenții. Citiți lucrările părinților fondatori ai propagandei, cum ar fi Lippman, Trotter și Bernays. Aceștia cred că singura modalitate prin care liderii pot păstra controlul în societate și pot împiedica societatea să cadă în haos este propaganda. Liderii nu-și mai pot impune în mod deschis voința în fața populației. Nimeni nu ar accepta acest lucru în cadrul unei societăți materialist-raționaliste. Prin urmare, singura modalitate de a determina populația să facă ceea ce doresc liderii este de a o determina să facă ceea ce doresc liderii fără ca aceasta să știe că face ceea ce doresc liderii. Cu alte cuvinte: singura modalitate de a controla populația este prin manipulare.

Cei care sunt în favoarea propagandei vor argumenta că nu vom putea niciodată să abordăm provocările legate de schimbările climatice și de epidemiile virale prin mijloace democratice. Ei vor întreba: „Credeți că oamenii vor renunța în mod voluntar la mașinile lor și la vacanțele cu avionul? Pentru a scăpa de dezastru, avem nevoie de tehnocrație, o societate condusă de experți tehnici, iar pentru a instala tehnocrația, trebuie să inducem populația în eroare, trebuie să o manipulăm în tehnocrație”.

Mai întâi de toate, vreau să vă spun că nu cred că tehnocrația este o soluție la problemă. Dar nu asta este ceea ce contează cel mai mult. Permiteți-mi să vă spun ceva: să încerci să creezi o societate bună pentru ființa umană prin manipulare, este o contradictio in terminis. Esența și nucleul unei societăți bune este exact calitatea etică a discursului public. Omul, în cele din urmă, este în esență o ființă etică, iar a perverti discursul omului înseamnă a perverti omul însuși; a perverti discursul politic înseamnă a perverti societatea însăși.

A renunța la sinceritate pentru a crea o societate bună, înseamnă a încerca să construiești o societate bună renunțând imediat, de la început, la esența unei societăți bune (!). Discursul sincer nu este un mijloc pentru atingerea unui scop, ci este un scop în sine; discursul sincer este ceea ce ne face să fim umani și umani.

Este esențial să înțelegem acest lucru: propaganda nu este o coincidență istorică, ci o consecință structurală a raționalismului. Dacă luăm în considerare structura psihologică a societății noastre actuale, este corect să spunem că propaganda este principalul principiu călăuzitor. Într-un mod remarcabil, căutarea raționalității în timpul tradiției Iluminismului nu a dus la un discurs mai Adevărat, așa cum credeau părinții fondatori ai acestei tradiții. Știința urma să înlocuiască miturile îndoielnice religioase și de altă natură; societatea urma să fie în sfârșit organizată în funcție de informații de încredere în loc de conjecturi subiective. Acum, câteva secole mai târziu, acest lucru s-a dovedit a fi o iluzie. Niciodată nu au existat atât de multe informații nesigure ca acum în spațiul public.

Viziunea materialist-raționalistă asupra omului și a lumii, într-un mod ciudat, a dus mai degrabă la opusul a ceea ce se aștepta. De îndată ce am început să concepem ființa umană ca pe o entitate mecanicistă, biologică, pentru care cel mai înalt obiectiv realizabil era supraviețuirea, a devenit mai degrabă demodat să încerci să spui Adevărul. A spune Adevărul, grecii antici știau asta foarte bine, nu-ți maximizează șansele de supraviețuire. Adevărul este întotdeauna riscant. Prin urmare, în cadrul unei tradiții materialist-raționaliste, a spune Adevărul este ceva stupid de făcut. Doar idioții o fac. Iată cum goana fanatică după raționalitate ne-a dus pe căi greșite, direct în pădurea întunecată a lui Dante, „unde drumul cel bun este cu totul pierdut și dispărut”.

Această viziune materialist-raționalistă asupra omului și a lumii – de ce ne agățăm de fapt de ea? Îi place să se prezinte ca fiind viziunea științifică asupra omului și a lumii. Permiteți-mi să vă spun că este un nonsens. Toți oamenii de știință de marcă au ajuns la concluzia exact opusă: în cele din urmă, esența vieții scapă întotdeauna raționalității, transcende categoriile gândirii raționale. Pentru a numi doar un singur om de știință important: în prefața unei cărți a lui Max Planck, Einstein a afirmat că este o greșeală să credem că știința își are originea în gândirea logico-rațională supremă; ea își are originea în ceea ce el a numit capacitatea de „einfühlung” (empatie – n.red.) în obiectul pe care îl investighează, ceea ce înseamnă tot atât de mult precum „capacitatea de a rezona empatic cu obiectul pe care îl investighezi”.

Raționalitatea este un lucru bun și trebuie să mergem pe calea raționalității cât mai departe posibil, dar nu este scopul final. Cunoașterea rațională nu este un scop în sine, ci este o scară către un tip de cunoaștere care transcende raționalitatea, o cunoaștere rezonantă, genul de intuiție supremă pe care artele marțiale ale culturii samurailor o urmăreau de-a lungul antrenamentului lor tehnic. La acest nivel putem situa fenomenul Adevărului.

Acest lucru ne aduce mai aproape de un răspuns la întrebarea: care este remediul la boala totalitarismului? Putem face ceva împotriva totalitarismului? Răspunsul meu este simplu și direct: da. Cei neputincioși au putere.

Formarea în masă indusă de propagandă este o soluție falsă și simptomatică pentru singurătate. Iar adevărata soluție se află în Arta Discursului Sincer. Următoarea mea carte, pe care o scriu acum, se referă la psihologia Adevărului. Adevărul, prin definiție, din punct de vedere psihologic, este vorbirea rezonantă, este vorbirea care conectează oamenii, de la miez la miez, de la suflet la suflet, vorbirea care pătrunde prin vălul aparențelor, prin imaginile ideale în spatele cărora ne ascundem, prin carapacele imaginare în care ne refugiem, și reconectează sufletul tremurător și deconectat al unei ființe umane cu cel al altei ființe umane.

Aici observăm un lucru esențial: vorbirea sinceră este adevăratul leac pentru singurătate – ea reconectează oamenii. Ca atare, înlătură cauza principală a simptomului major al culturii noastre raționaliste – formarea maselor și totalitarismul. Și, în același timp, discursul sincer inhibă și acest simptom într-un mod mai direct. Este bine cunoscut faptul că, dacă există persoane care continuă să vorbească în mod sincer atunci când apare formarea în masă, masele nu ajung la stadiul final în care încep să creadă că este de datoria lor să distrugă pe fiecare persoană care nu urmează ideologia totalitară.

În fiecare moment în care alegem să ne exprimăm în mod sincer, indiferent unde se întâmplă acest lucru, într-un ziar sau într-un interviu televizat, dar la fel de bine și în prezența unei singure alte persoane la masa din bucătărie sau în supermarket, ajutăm la vindecarea societății de boala totalitarismului.

Trebuie să luați acest lucru la propriu. Societatea, ca sistem psihologic, este un sistem dinamic complex. Iar sistemele dinamice complexe au caracteristica fascinantă a așa-numitei sensibilități la condițiile inițiale. Ca să simplificăm: cele mai mici schimbări într-un detaliu minor al sistemului, afectează întregul sistem. De exemplu, cea mai mică schimbare în modelul de vibrație al unei molecule de apă într-o oală cu apă clocotită, schimbă întregul model de convexie al apei care fierbe.

Nimeni nu este lipsit de putere. Și, prin urmare, fiecare dintre noi este responsabil. Fiecare persoană care rostește un cuvânt sincer și reușește să se conecteze cu adevărat ca ființă umană cu o altă ființă umană, în special cu o ființă umană cu o opinie diferită, merită să fie menționată în cărțile de istorie, mult mai mult decât un președinte sau un ministru care se angajează în propagandă și nu reușește să dea dovadă de curajul de a vorbi sincer.

Cu cât studiez mai mult efectele discursului asupra ființei umane și asupra conviețuirii umane, cu atât devin mai încrezător și cu atât mai mult văd că vom depăși totalitarismul.

Nu trebuie să fim naivi când vorbim despre Adevăr. Nesfârșite sunt atrocitățile din istorie comise de oameni care au crezut că dețin Adevărul. Adevărul este un fenomen evaziv; ne putem bucura de prezența lui din când în când, dar nu-l putem niciodată revendica sau poseda.

Vorbirea sinceră este o artă. O artă pe care trebuie să o învățăm pas cu pas. O artă pe care o putem stăpâni progresiv. Tocmai de aceea am inițiat ateliere de lucru despre Arta Vorbelor – ateliere în care practicăm această artă în același mod perseverent și disciplinat în care se practică orice altă artă.

Practicarea acestei arte presupune să ne depășim propriile convingeri fanatice și, mai mult chiar, propriul narcisism și ego. Discursul adevărului este acest tip de discurs care pătrunde prin ceea ce eu numesc „vălul aparențelor”. Pentru a o practica, trebuie să fii dispus să îți sacrifici imaginea ideală; reputația ta publică. Este exact ceea ce însemna Parrhesia în cultura Greciei antice: să vorbești, chiar dacă știi că cei care își găsesc fortăreața în lumea aparențelor te vor lua în vizor.

Rostirea adevărului te poate face să pierzi ceva. Asta este sigur. Dar îți dă, de asemenea, și ceva anume. Pentru a fi mai precis din punct de vedere psihologic: Vorbirea adevărului te face să pierzi ceva la nivelul Ego-ului și să câștigi ceva la nivelul sufletului. Sunt destul de fascinat de modul în care vorbirea sinceră duce la putere psihologică.

Cred că Mahatma Gandhi ne oferă un exemplu istoric splendid. În urmă cu câțiva ani, am început să citesc autobiografia sa. Am făcut acest lucru în momentul în care am început să realizez că singura rezistență eficientă împotriva totalitarismului este rezistența non-violentă. Desigur, acest lucru se aplică doar rezistenței interne, rezistența din interiorul sistemului totalitar. Dușmanii externi pot distruge sistemele totalitare din exterior. Asta este sigur.

Dar rezistența internă, așa cum am menționat, poate avea succes doar dacă este de natură non-violentă. Orice rezistență violentă va accelera mai degrabă procesul de totalitarizare, doar pentru că este întotdeauna folosită de liderii totalitari pentru a crea sprijin în mase pentru a distruge pe fiecare dintre cei care se opun sistemului. Odată ce mi-am dat seama de acest lucru, am devenit interesat de ceea ce Gandhi a spus în autobiografia sa.

Am fost fericit surprins să văd titlul: Experimente asupra adevărului. Și, încă de la primele pagini, am aflat că, pentru Gandhi, nucleul și esența rezistenței non-violente este discursul sincer. Toată viața sa, Gandhi a încercat să îmbunătățească sinceritatea discursului său. A făcut-o într-un mod simplu, aproape copilăros și naiv, întrebându-se în fiecare seară cât de sincer vorbise în ziua respectivă, unde mințise sau când ar fi putut vorbi mai corect sau mai sincer.

Și aici este ceva important: la începutul biografiei sale, Gandhi menționează ceva magnific. El spune: „De fapt, nu am avut talente majore. Nu eram chipeș ca bărbat, nu aveam prea multă forță fizică, nu eram inteligent la școală, nu eram un scriitor bun și nu aveam talent ca orator.” Dar avea această pasiune pentru sinceritate și Adevăr. Și acest om, lipsit de talente majore, dar cu o pasiune pentru vorbirea sinceră, acest om a făcut ceva ce nici cea mai puternică armată din lume nu ar fi putut face: i-a dat afară pe englezii din India.

Cu cât începi să vezi mai bine orizontul aproape nesfârșit de posibilități oferite de vorbire, cu atât mai mult îți dai seama: cuvintele sunt cele care conduc lumea. Ființa umană poate folosi cuvintele într-un mod manipulator, ca pură retorică, îndoctrinare, propagandă sau spălare de creier, încercând să convingă pe Celălalt de ceva în care nu crede în sine. Sau poate folosi cuvintele într-un mod sincer, încercând să transmită ceva cu adevărat valoros unui seamăn pe care îl simte în interiorul său. Aceasta este cea mai fundamentală și existențială alegere cu care se confruntă ființele umane: să folosească cuvintele într-un mod sau altul.

Dragi politicieni din România și de peste hotare, asta vreau să vă spun astăzi: este timpul pentru o revoluție metafizică. Iar voi sunteți datori să jucați un rol major în ea. Seria de crize prin care trece societatea noastră nu reprezintă altceva decât o revoluție metafizică, care, în esență, se rezumă la atât: trecerea de la o societate care funcționează după principiul propagandei la o societate orientată spre Adevăr. Avem nevoie de o nouă cultură politică, o cultură care să reaprecieze valoarea Rostirii Adevărului. Avem nevoie de un nou discurs politic, un discurs politic care să lase în urmă retorica și propaganda superficială și goală și să vorbească din suflet, din inimă; avem nevoie ca politicienii să redevină adevărați lideri, lideri care să conducă și nu să inducă populația în eroare.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Mattias Desmet în Parlamentul României, 9 decembrie 2023.