Despre Crin Antonescu, autorul legii „antilegionare”, nu am auzit nicio vorbă de bine de la persoanele pe care le cunosc. Mulți dintre aceștia fiind tulceni. Unul dintre ei mi-a zis cam așa: de ce nu vine Crin Antonescu să candideze la Tulcea?! Să ceară votul de la rude, vecini, colegi?!

Se pare că pușlamaua, de mai multe ori parlamentar, n-a apelat niciodată la concetățenii săi tulceni, care știau bine cu cine au de-a face. Știa și Crin Antonescu că tulcenii știau destule despre el ca să nu-i dea votul lor! Drept care a figurat ca candidat liberal în alte județe, votat de oameni care nu-l cunoșteau decât de la televizor, unde, pezevenghiul, este bun vorbagiu, ca și perechea sa Traian Băsescu. N-am avut timp să verific în ce județe au candidat fiecare. Se pare că amândoi au încercat aceeași stratagemă electorală: s-au ascuns de concetățeni, de foștii colegi, de cei care îi cunoșteau ce le poate pielea!

S-a mai scris în presă pe acest subiect: ce știau tulcenii despre individ, ce suspiciuni planează asupra pramatiei care, câteva luni, s-a aflat și în fruntea Țării! (Ce rușine!) O investigație ziaristică sumară ar fi suficientă pentru a confirma, măcar în parte, gravele acuzații care i s-au adus de-a lungul anilor!

Vin și eu cu una nouă întrebând: cât de reală este calificarea sa de istoric, a cărei precaritate și impostură s-a fost dovedit prin legea care îi poartă numele?! Textul acestei legi denotă în mod evident o cunoaștere după ureche a istoriei noastre naționale! O cunoaștere după urechea bleagă în care încă mai răsună sloganurile kominterniste cu privire la legionari, la marile figuri ale Mișcării Legionare și ale Culturii Naționale! Un Cioran, un Mircea Eliade, un Mircea Vulcănescu, un Radu Gyr, un Țuțea…

Despre ce este vorba?

Este vorba despre licența chinuită pe care și-a dat-o Crin Antonescu la facultatea de istorie pe care a terminat-o cu chiu, cu vai, repetând de două ori anul, iar în final dându-și licența cu un subiect neașteptat: Dante Alighieri. Neașteptat la un repetent! Neașteptat la unul ca Crin Antonescu acesta!

Poate că la data când Crin și-a dat licența profesorii din comisie se vor fi mirat ei cât se vor fi mirat, dar se vor fi gândit că la un tînăr în formare te poți aștepta la orice, și de bine, și de rău. Numai că odată cu trecerea timpului istoricul Crin Antonescu n-a confirmat în niciun fel interesul său special și „major” pentru marele poet Dante Aleghieri!… Drept care se trezește în mine amintirea unui coleg italienist de la care și despre care, pe la mijlocul anior 80, am aflat că scrie la o teză de licență despre Dante!… A cui teză? Nu m-a interesat atunci! Eram prea dezamăgit de cele aflate!… Mâhnit chiar!… Pe vremea aceea așa ceva se întâmpla foarte rar și era cam de rușine, pentru ambii …actori! Mai țin minte că s-a făcut o precizare: „nu e de la noi”, de la filologie, adică, persoana care urma să beneficieze de găinăria colegului italienist nu era student la Litere! Ce mică-i lumea!… Era numitul Crin?

Să fi fost așadar junele Crin Antonescu nerușinatul beneficiar al falsului comis de amicul meu?! Ne poate pune la dispoziție teza sa? Mi-ar fi deajuns să citesc câteva rânduri ca să-mi dau seama dacă autorul textului / licenței despre Dante este sau nu colegul meu, inconfundabil ca scriitură!

Iar dacă textul tezei se va dovedi că nu este scris de Crin al nostru, ci – forte probabil de amicul meu, atunci e grav de tot pentru domnul Crin, căci s-ar confirma astfel o suspiciune dintre cele mai jenante, mai rușinoase, care circulă la adresa ipochimenului le la Tulcea!

Evident, este vorba în cele de mai sus de lansarea unei suspiciuni: fraudă comisă de Crin Antonescu la examenul de licență! E suspect subiectul abordat în teză! Numai o pasiune excepțională, prea puțin legată de materiile studiate în facultate, poate justifica o asemenea alegere. A avut Crin această pasiune nobilă pentru un poet ca Dante? Și-a mai arătat-o și-n alte împrejurări? Și-a publicat teza sau măcar vreun articol despre Dante? Cine este profesorul care i-a condus licența? Obișnuia acesta să dirijeze asemenea subiecte de licență? A mai fost Dante Alighieri subiect de licență la Facultatea de istorie din București?!

Și mai evident este faptul că am acum un dispreț total pentru individ! Ca unul care am găsit multe motive, extrem de teminice, pentru a scrie și vorbi în apărarea adevărului despre legionari, despre ideile și faptele acestora, sunt de-a dreptul rușinat că în Parlamentul României s-a putut vota o asemenea lege, cum este legea „anti-legionară”, lege care a trecut de promulgare și de Curtea Constituțională fără ca măcar cineva să ridice din sprânceană! Adunătură de neaveniți, de același calibru moral cu numitul Crin Antonescu, mostră de politician veros, șantajabil și deja șantajat, obligat să intre și să iasă din viața politică prin șantaj, după ce a lăsat în urma sa amintirea de haimana, de pușlama!

Măgarul, atâta istorie știa totuși ca să nu bată câmpii cu acuzații la adresa unor oameni precum cei mai sus pomeniți! Toată mascarada cu legea a făcut-o nu din neștiință, din ignoranță, ci dintr-un calcul politic nefericit, în speranța neroadă și tolomacă că prin dezicerea moștenirii legionare le face pe plac „evreilor” și le va obține sprijinul în cursa pentru Cotroceni în care se visa câștigător!

Altă ipoteză: o fi fost șantajat, nefericitul, și obligat astfel să inițieze legea ticăloasă! Căci, în mod evident, șantajul l-a obligat să părăsească ringul vieții politice! Și tot șantajul l-o fi obligat să-i atace pe legionari. Profesoul său R.C. îmi garanta că știe bine ce sentimente avea studentul Crin Antonescu față de legionari, mai ales că-i plăcea să facă pe rebelul, pe neconformistul în plin comunism, ca student! Nici măcar din convingeri anti-legionare nu s-a născut legea propusă de Crin Antonescu! Ci numai din lichelism, din sufletul unei lichele ireversibile!

Adică ticăloșie din toate părțile, oricum ai încerca să vezi ori să-ți exlici apariția rușinoasei legi antilegionare. Legea cea mai aberantă scoasă după 1990. Inițiată de un politician murdar sufletește ca mulți alții…

ION COJA

3 iulie 2017

Așadar, recomasații PSD, PNL, UDMR îl vor candidat unic pe Crin Antonescu. Recuperarea lui Căcărău din buda istoriei, într-un moment atât de grav, e o surpriză care merită explicată și comentată pe larg. Unii ar putea crede că partidele au cedat după doar zece ani de rugăminți din partea Adinei Vălean: Să îi găsească orice de lucru soțului, pe care s-a săturat să îl afle dormind când se întoarce de la Parlamentul European. Dar ar fi superficial să presupunem așa ceva.

Totuși, Antonescu era ca și uitat, nu apărea în sondaje, nu lansa idei memorabile, nu era rugat pe străzile din Strasbourg să revină în țară ca să candideze. Ce-l face pe cel, a cărui coafură a fost imitată ani de zile de Neti Sandu, să devină omul providențial? În care își pun speranțele de salvare nu doar cele mai mari partide, dar chiar Europa însăși.

Există o singură explicație, potrivită contextului: anume, legea care îi poartă numele, popular cunoscută ca „legea anti-legionară”. Zilele acestea, mai multe ministere se reunesc, chemate de procurorul general, să dea o formă și mai dură a ei, sub imperativul că sunt prea puține condamnări la închisoare pentru delicte de opinie în mai multe județe. Nu se întâlnesc nici să decidă urgent când se mai organizează alegeri libere. Nici să conceapă bugetul, să ia măsuri contra creșterii prețurilor, securității energetice, crizei demografice. Deci pericolul radicalilor naționaliști de pe internet e o prioritate națională și Crin Antonescu, port-drapelul ei.

Ca absolvent de istorie, sigur știe că aceasta are obiceiul straniu să se repete. După ce România pierduse o treime din teritoriu, fără luptă, prin dictatele oculte ale naziștilor și comuniștilor, în ochii publicului se prăbușise total credibilitatea partidelor liberal-conservatoare și chiar a monarhiei. (Care de mai mulți ani renunțase la caracterul constituțional, și devenise un regim de dictatură, care săvârșea asasinate prin intermediul jandarmeriei, aresta abuziv opozanți, cărora le interzicea să candideze și scandaliza prin corupția celebrei camarile, gruparea de oligarhi și amante de diverse etnii.)

Astfel că dictatura regală a cedat de facto puterea totală către un general educat în Vest (altul decât Ciucă), care să demareze pregătirile pentru recuperarea Basarabiei și Bucovinei de la sovieticii conduși de Stalin. Nedorind inițial să transforme guvernarea într-o juntă militară, generalul Ion Antonescu a cooptat la putere singura forță politică dispusă să participe, respectiv Mișcarea Legionară – anterior scoasă în afara legii de dictatura carlistă, dar a cărei popularitate crescuse enorm pe fondul corupției și umilinței pierderilor teritoriale.

A fost o guvernare scurtă, tristă și agitată, de circa patru luni, marcate de cel mai mare cutremur de pământ consemnat până atunci, care a lăsat mulți sinistrați, de lipsurile războiului mondial în desfășurare, de un număr uriaș de refugiați, de continuarea persecuțiilor contra evreilor inițiate în guvernarea lui Octavian Goga, dar și de inaugurarea primului teatru evreiesc de stat din Europa, de către ministerul condus de poetul Radu Gyr.

Fricțiunile între Antonescu și legionarii conduși de Horia Sima au ajuns la conflict deschis în scurt timp. Istoriografia comunistă (de fapt socialistă – n.red.), care în etapa naționalistă a lui Ceaușescu încerca o recuperare a memoriei lui Antonescu, prezenta conflictul sub numele de „rebeliunea legionară”. Ca o tentativă de lovitură de stat, dată de bande înarmate fanatice, care masacrează și civili. Doar că raportul de forțe între armata statului, plus trupele de poliție și jandarmerie, pe de o parte, și legionarii care își procuraseră revolvere, era cu totul altul. Unii istorici au presupus chiar că Antonescu a luat aprobare de la Hitler pentru lichidarea partenerilor de guvernare, așa cum Carol al II-lea ar fi luat un accept similar pentru asasinarea lui Codreanu, trei ani înainte.

Aici ar fi coincidența cea mai mare cu situația pe care o trăim. Atâta doar că acum nu mai există decât legionari imaginari, de bibliotecă, de TikTok, iar televiziunile sunt nevoite să importe legionari străini pentru jurnalele de știri. Deci înainte de a declanșa marele război contra Rusiei sovietice, alături de coaliția vest-europeană condusă de Germania și Italia, Antonescu decidea paradoxal să lichideze tinerii cei mai dispuși să lupte contra rușilor.

Cât de porniți erau legionarii contra rușilor? Îndeajuns încât naziștii să îi țină închiși în lagăre ca Dachau și Buchenwald în lunile cât aveau în vigoare pactul Ribbentrop – Molotov de colaborare cu rușii, înainte ca Hitler să declanșeze operațiunea Barbarossa. Și îndeajuns încât ei să ceară să fie scoși din închisorile din țară, ca să meargă pe front să se bată cu comuniștii sovietici.

Acum, conducători din Vestul Europei, doresc ca România să se alăture marelui război contra Rusiei lui Putin. Inclusiv în sprijinul batalioanelor neo-naziste de tip Azov din Ucraina. Țara a devenit nedemocratică sub pretextul pericolului dictaturii rusești. Iar prioritatea națională e vânătoarea de naționaliști și nostalgici ai figurilor care chiar au luptat contra rușilor, ca Ion Antonescu și legionarii. Straniu, nu?

Și aici e readus în scenă celălalt Antonescu, Crin. În 2000, fostul comunist, educat la Moscova, Ion Iliescu (nume real Marcel Ilici Ivanovici – n.red.), câștiga alegerile prezidențiale pentru a treia oară, susținut și de intelectualii anti-comuniști pro-occidentali, de teama „pericolului extremist” încarnat de Corneliu Vadim Tudor.

În 2002, premierul Adrian Năstase, numit de Ion Iliescu, dădea o ordonanță, care punea capăt deceniului de libertate de exprimare de după Revoluția din 1989. Ordonanța era semnată și de alți miniștri PSD, Ioan Rus, la Interne, Rodica Stănoiu la Justiție și istoricul Răzvan Theodorescu de la Cultură, fostul șef al Televiziunii de stat în timpul mineriadei din iunie 90.

Ordonanța lui Năstase prevedea pedepse de până la 15 ani de închisoare pentru constituirea de organizații xenofobe, cu mențiunea separată că „tentativa se pedepsește”. Noțiune foarte vagă, în care s-ar putea încadra cu puțină imaginație orice, de la fostul PRM la orice partid suveranist de azi sau ONG, care ar încerca să atragă atenția asupra pericolelor migrației în masă. Sau, de ce nu? chiar trei inși care ar vorbi despre transformarea noastră în colonie de vreo țară străină. Am uitat să vă spun, prin „organizație” se înțelege orice grup de la trei în sus.

Aceeași ordonanță pedepsește cu închisoare de până la 5 ani negarea Holocaustului, fără a preciza care e versiunea oficială, pe care n-ai voie să n-o crezi. Tot după ce Ion Iliescu a câștigat acele faimoase prezidențiale, la Cotroceni se prezentase și o delegație condusă personal de celebrul Ellie Wiesel. (Sau cineva care se recomanda cu acel nume, nu revenim asupra controversei.) În fine, îi cerea șefului statului să condamne participarea României la Holocaust și să înceapă plata unor despăgubiri pentru supraviețuitori și urmași ai victimelor.

Moment în care, a avut loc o scenă bizară. Pentru că Ion Iliescu, fost comunist, trecut prin toate școlile comuniste imaginabile, inclusiv la Moscova, le-a spus interlocutorilor că nu are știință ca România să fie vinovată de așa ceva, întrucât nu fusese stabilit de nicio instanță. Așadar, după legile date chiar în regimul lui, Iliescu era la acea dată un negaționist. Dar, ca să evite neplăcerile cu lobby-ul, în situația economică precară în care se găsea țara, a acceptat ca soluție salvatoare înființarea unei comisii.

Acea comisie, fondată în 2003, e ce e astăzi cunoscut ca Institutul Wiesel, o structură bugetară, parte a guvernului României cu rang de secretariat de stat. Din comisia, care a concluzionat că România e vinovată de Holocaust, au făcut parte inclusiv parlamentari din Israel, universitari din aceeași țară, lideri ai numeroase ONG-uri evreiești și ale romilor, șeful unei loji de tip masonic B’nai Brith („Fiii Legământului”), ziariști, profesori și câțiva istorici români.

Ulterior, institutul s-a implicat tot mai activ în a cere demolarea unor statui, schimbări de nume de străzi și școli date unor personalități ale culturii interbelice, care simpatizaseră Mișcarea Legionară. Institutul e reclamant în procese pentru delicte de opinie și luna trecută a obținut și titlul de „avertizor de încredere” din partea Guvernului, pentru a folosi un soft propriu prin care supraveghează opiniile emise pe internet.

În 2008, Crin Antonescu devenea deputat și decidea că ordonanța dată de Adrian Năstase e prea puțin. Deci avea să conceapă propria lege, mai punitivă, pe care o depune în 2013. Legea lui căuta să repare mai ales o „scăpare” din ordonanța din 2002, anume că Mișcarea Legionară nu era deloc menționată. Lui îi aparține și definirea unei organizații ca „trei sau mai multe persoane” – ceea ce poate fi orice, în era socializării pe internet. Tot în legea lui Crin apărea pentru prima dată și definirea Holocaustului ca acțiune imputabilă statului român în perioada 40-44.

Cu totul remarcabil pentru un lider „liberal”, era nu doar insistența pentru pedepsirea exprimării. Dar și totala absență din lege a oricărei referiri echivalente la dictatura comunistă. Pe Wikipedia și într-o puzderie de articole din ziare găsim informația că legea lui Crin ar fi interzis în 2015 și cultul lui Ceaușescu. (Presupunând că așa ceva exista.) E o informație falsă, lansată diversionist de presă, pentru a ascunde caracterul unilateral al legii. Vă puteți convinge de ea, în linkul de la final, căutând dacă există în ea cuvintele „comunism” sau „Ceaușescu”. Nu există.

De unde s-a născut acea presupunere? Din faptul că legea interzicea „cultul persoanelor condamnate pentru genocid și crime împotriva umanității”. Adică, era o deducție, bazată pe farsa judiciară din ziua de Crăciun a lui 1989, când soția unui politician a fost condamnată împreună cu el de o instanță ad-hoc pentru cei 60.000 de morți de la Timișoara, din știrile false ale vremii.

Așadar, Crin Antonescu mai aducea o inovație în tânăra democrație românească: acceptarea ca valide a sentințelor unor tribunale revoluționare sau ale „tribunalelor poporului”, din perioada stalinistă. (Cum a fost și cel care l-a condamnat la moarte pe Ion Antonescu, după câțiva ani de detenție la Moscova în închisoarea Lubianka, unde a fost anchetat de agenții NKVD.)

Pedepsele lui Crin Antonescu erau, pe alocuri mai blânde, dar tot aspre – 3 ani pentru răspândirea de materiale, dar 5 ani pentru răspândire printr-un sistem informatic. (Deci scăpai mai ieftin dacă rămâneai la manifeste, ca pe vremea lui Pistruiatu.) Era interzisă explicit ridicarea de statui și plăci comemorative – un fel de „damnatio memoriae”, tocmai de la un așa zis istoric.

Legea lui e adoptată de parlament abia în 2015, cu Tăriceanu și Valeriu Zgonea la conducerea camerelor, fiind promulgată de Klaus Iohannis. Dar ascensiunea lui Crin Antonescu fusese fulminantă. În 2009 devine președinte al PNL și începe să fie cultivat de trusturile lui Voiculescu, Vântu, că de Patriciu era oricum, ca posibil președinte.

În 2011, parafează cu Victor Ponta și partidul lui Dan Voiculescu (Antena 3) crearea USL, marea alianță a comasaților, care câștigă în marș alegerile. Iar în 2012, devine președinte interimar al României, după referendumul pe care băsiștii l-au numit o lovitură de stat a mafioților, iar anti-băsiștii o negare a voinței populare prin erata Curții Constituționale, după intervenția directă a Departamentului de Stat al SUA. Crin Antonescu e susținut în campanie nu doar de moguli, dar și de vedete ale viitoarei campanii #rezist, ca Tudor Chirilă sau de ziariști ca Cristian Tudor Popescu. Liberalul a depus proiectul la parlament tocmai în momentul când spera să aibă susținere pentru a deveni președinte.

În 2015, legea lui Crin Antonescu a fost atât de controversată, încât a stârnit rumoare inclusiv de la intelectuali pro-occidentali, care se revendicau de la Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Eliade și alte personalități abia recuperate de un deceniu în cultura română. El ne liniștea astfel: „Nimeni nu o să-i interzică lui Andrei Pleșu să îl citească pe Cioran. Să stea liniștit.”

Tot atunci, Antonescu nega că ar fi vizați luptătorii anti-comuniști, declarându-se „un admirator al lui Ion Gavrilă Ogoranu”. (Președintele fundației memoriale a celebrului luptător din munții Făgăraș tocmai a fost chemat la poliție săptămâna trecută pentru simpatiile sale.) Deci ce spunea atunci chiar creatorul legii, te poate băga în arest un deceniu mai târziu.

Ziaristul Ion Spânu a mers și mai departe, pentru a afla motivația din spatele inițiativei lui Crin, așa cum apare în expunerea de motive a legii. Halucinant, nu e vorba de o cercetare istorică, de surse științifice sau statistici privind fenomene sociale. Motivele invocate sunt două mari și late, ambele penibile. Primul e legea existentă a „siguranței naționale”. (Deci justifici că dai o lege, pentru că există altă lege deja.) Cu acest pretext, poți justifica orice, inclusiv anularea alegerilor, că te îngrijorează cine a ieșit pe primul loc. E „siguranță națională”, nu?

Al doilea motiv e și mai și: o sentință dată de Înalta Curte în 2012 în defavoarea unui fost deținut politic și veteran de război (dat doar cu inițiale). Judecătorii de atunci au decis că omul respectiv nu merită să fie reabilitat ca victimă a comunismului, pentru că a avut simpatii legionare și asculta (probabil) Europa liberă. Sună halucinant, nu? Iată citatul:

„S-a reținut în legătură cu reclamantul că în 1945, când s-a întors de pe front, și-a reluat legăturile cu legionarii cunoscuți în lagărul de la Târgu Jiu, informându-se reciproc de știrile internaționale, comentând dușmănos deciziile luate de regimul democrat popular, elogiind totodată elemente legionare”.

Judecătorii de la Înalta Curte din 2012, care îi negau omului statutul de deținut politic, completau pasajul din condamnarea lui de pe timpul când comuniștii își defineau regimul ca „democrație populară”, cu următoarea frază. Ceea ce urmează e chiar fraza reținută de Crin Antonescu și pusă citat în motivarea necesității legii lui:

„Or, mișcarea legionară a fost în esență o organizație de tip paramilitar, terorist, de orientare naționalist-fascistă, cu caracter mistic-religios, violent anticomunist, dar printre altele și antisemit.”

Nu știu dacă realizați. Deci trebuie să ne imaginăm că Crin Antonescu a scotocit printre sentințele tribunalelor (staliniste de atunci, în nici un caz ale tribunalelor românești reale – n.red.), până a găsit exact fraza de mai sus și a decis că e necesar să scrie o lege în acord cu ea. Da, o frază, în care un om e acuzat că a făcut parte dintr-o organizație anti-comunistă și că uneltea contra comunismului ajutat de presa occidentală. Sau, în tot cazul, că statutul de persecutat politic îi e anulat de presupusul antisemitism al altora, nici măcar al lui personal.

La 13 ani de la o revoluție anticomunistă, Crin Antonescu lua ca reper o halucinantă eroare de judecată contra unui luptător anticomunist, veteran de război contra rușilor, condamnat la uitare, doar cu inițialele numelui. Ca detaliu: știți că într-un lagăr, cum a fost cel de la Târgu Jiu, au fost deținuți și Mircea Eliade și Nae Ionescu, între alții? Deci, o instanță ar putea decide și că Petru Culianu e vinovat că a luat legătura cu cineva întors din respectiva detenție. Cum și Liiceanu a avut legături cu Noica, deținut legionar.

Cum, după unele estimări, chiar trei sferturi din deținuții politici din comunism au fost simpatizanți legionari sau studenți și elevi de liceu din „frățiile de cruce”, rezultă că majoritatea victimelor comunismului sunt anulate prin aplicarea principiului că afinitatea pentru extrema dreaptă îți șterge suferințele produse de extrema stângă. E însăși ideea care i-a declanșat lui Crin (sau cui i-o fi dat proiectul scris gata) ideea acelei legi.

Procurorul general din 2024 a constatat că legea lui Crin e totuși deficitară. Și vrea să fie „îmbunătățită”, astfel încât să poată băga la pușcărie și pe cei care pomenesc personalități ce n-au fost condamnate pentru crime de război și genocid, nici măcar de instanțele comuniste. A propus ca să fie considerați din oficiu ca și cum ar fi fost condamnați, deci vinovați, orice conducători ai Mișcării Legionare.

Mergând pe acest tip de condamnare en gros, putem să ne gândim la alt eveniment istoric. În 1907, guvernul liberal a reprimat cu armata răscoala țăranilor de la Flămânzi. Cum răscoala a pornit de pe domeniile unor latifundiari ca Mochi Fisher, s-a spus că a avut și un caracter antisemit. Presa vremii spunea că guvernul a mobilizat 140.000 de soldați ca să reprime mișcarea, ce se aprindea de la un sat la altul în Moldova, și ar fi ucis 11.000 de persoane. Adică de zece ori mai mulți morți decât la Revoluție. Alții contestă aceste cifre ca exagerate, în lipsa unei legi care să pedepsească negarea crimelor liberale.

Deci, dacă îi considerăm pe țărani antisemiți, deducem că e interzis să fie comemorați. Dar dacă aplicăm principiul legii lui Crin, Partidul Național Liberal devine o organizație vinovată de crime în masă. Iar apartenența și simpatia la o astfel de organizație, ar duce după gratii.

Via SolidNews.

Ce a arătat Călin Georgescu și de ce este isteria aceasta în televiziunile de știri, de ai crede că au intrat toți dracii în ei?

E o chestie mult mai cinică și mai măruntă decât lupta „suveraniști versus globaliști”.

Campania lui Călin Georgescu a arătat, indirect dar foarte clar, că sunt boi ăia care mai bagă bani să cumpere jurnaliști din presa mainstream să le facă campanie.

Practic zecile de milioane de euro luate de la buget de PSD, PNL și alte partide mainstream, apoi folosite să cumpere presă, au fost ….arse aiurea.

O televiziune de știri este mulțumită dacă are 150-200 de mii de telespectatori la o emisiune.

Când Gâdea ajunge la 300 de mii de oameni, este încântat.

Emisiunea lui se face cu tehnologie de ultimă generație, în studio profesionist, cu vreo 10-15 angajați profesioniști și vreo 10-20 de invitați, fiecare cu potențial de influencer.

Makaveli, noul rival al lui Gâdea, singur, cu un iphone sau o cameră video, fără ingineri de lumini, reporteri în teren, breaking news-uri și alte alea, are clipuri pe TikTok cu 1 sau 1,5 milioane de vizionări.

Media clipurilor sale este la 500- 600 de mii de vizionări – adică triplu față de media vizionărilor pentru emisiunile lui Gâdea.

Am dat exemplele cu cei doi, pentru că văd că ei sunt în centrul atenției acum.

Dar e valabil pentru toate televiziunile de știri din România.

Practic, bordelurile media ale regimului postcomunist sunt pline acum doar de curve bătrâne și care nu mai sunt atractive….

Nu trebuie să le înjuri, ca să le bagi în faliment. Trebuie doar să le ignori.

A consemnat pentru dumneavoastră Bogdan Alexandru Luca

Cred că ne este tuturor limpede că lovitura de stat organizată de elitele la putere pentru a evita alegerea domnului Călin Georgescu marchează sfârșitul iluziei democratice în România și oficializează instaurarea noii epoci de democrație controlată. Controlate de la Bruxelles, desigur, elitele locale fiind doar mandatarii unei puteri ce emană din centrul imperiului european.

Teritoriile românești au trecut în cursul istoriei prin mai multe astfel de episoade, de la lecțiile de istorie ne amintim faptul că domnitorii Valahiei și ai Moldovei primeau firmanul emis la Constatinopole, ne amintim apoi de începutul terorii comuniste, atunci când centrul de putere aflat la Moscova decidea structura conducerii PCR și, implicit, și asupra conducerii României. Cum vedem mai sus, oficializarea controlului centrului asupra unei provincii, nu este o situație inedită în istoria noastră, studiind istoria vom înțelege mai bine prezentul și viitorul imediat.

Democrația controlată mai înseamnă și altceva: un fals consens asupra valorilor fundamentale, asupra valorilor impuse de elite, lipsa de toleranță față de propuneri alternative. Cum descoperim în aceste zile, elitelor li se pare de neacceptat să fim pur și simplu filoruși, deși nu suntem oficial în război cu Rusia. Este de neacceptat să denunțăm apartenența la Uniunea Europeană sau la așa zisele valori europene. La fel de inacceptabil este să contestăm modul în care ne organizăm economia. De ce oare ar trebui să trăim pe datorie? Dar de ce este oare inacceptabil să nu ne dorim să aderăm la euro? Da, democrația controlată ne permite să alegem între domnii Ciucă sau Ciolacu, ne lasă să o alegem chiar și pe madam Lasconi. Dar este inacceptabil să spunem că nu ne dorim imigrație afro-asiatică, că ne dorim ca vecinii noștri să fie de-ai locului, că nu ne dorim o țară ca afară, ci o țară în care un trai decent, confortabil este posibil. Elitelor protejate de licențe ocupaționale li se pare nefiresc că ne dorim să ne trăim viața fără a fi în competiție cu oameni importați din Africa sau Asia dispuși să muncească pe mai nimic în România. Da, democrația controlată înseamnă că nu avem voie să spunem cu voce tare că DEI (diversitate/echitate/incluziune) ni se pare o abominațiune la fel ca orice a izvorât din creierele strâmbe ale lui Marx, Rawls sau al degeneraților din Frankfurt. La fel, democrația controlată înseamnă că nu ne este permis să ne afirmăm credința creștină sau poate credința în libertate.

Dar cum am ajuns aici? Este ușor să dăm vina pe Soros, pasagerul primului avion care a aterizat în România, imediat după revoluția din decembrie ’89. Da, Soros are o mare parte din vină dar, la rândul său, Soros nu este cauza, ci un simptom al unor evoluții economice și politice mai largi. Am să le prezint pe scurt mai jos.

Chestiunile economice sunt cu toate o consecință a modului în care emitem monedă, anume a sistemului de rezerve fracționare, al monedei fiduciare. Rezervele fracționare, banii emiși discreționar au creat o întreagă suprastructură economică parazitară, în divorț cu realitatea economică. Structura economiilor occidentale s-a inversat, sectoarele productive precum agricultura și industria nu mai reprezintă baza piramidei economiilor occidentale, serviciile – inclusiv serviciile financiare – sunt sectorul cel mai important al oricărei economii vestice. Structura de proprietate a marilor corporații occidentale s-a concentrat în entități monopoliste precum Vanguard/Blackrock și/sau a migrat înspre structuri de capital gestionate administrativ, precum fondurile suverane de pensii. Ca urmare, marile corporații au încetat să fie conduse de antreprenori, conducerea acestora este asigurată de administratori (în jargonul tefeleilor numiți manageri). Știm de la Ludwig von Mises că sistemul capitalist este unul antreprenorial, nu este în niciun caz un sistem administrativ. Sistemul comunist sau cel fascist sunt ambele sisteme administrative. Ca urmare, capitalismul a încetat să producă bunăstare pentru marea masă a populației, sistemul capitalist s-a sclerozat, a evoluat către un sistem fascist în care corporații inerent neproductive s-au conectat la resursele statului pe care-l parazitează în conivență cu o întreagă clasă propagandistică formată din politicieni, elite culturale, ziariști transformați în propagandiști etc având ca bază socială angajatul în corporație, precum și fauna nihilistă subiacentă (minorități neproductive de tot soiul, manufacturieri ai așa numite arte corporatiste etc.). Calculul economic – condiția sine qua non a eficienței economice – a devenit imposibil nu doar pentru diversele structuri guvernamentale, ci și pentru marile corporații, insule din ce în ce mai largi de iraționalitate economică metastazând în interiorul economiilor occidentale. Practic, așa după cum economiile comuniste din est erau lipsite de busolă economică și economiile vestice au rămas fără busolă economică încetând să producă prosperitate, funcționând în pagubă doar pentru a transfera avuție dinspre membrii potențial productivi ai societății către structurile parazitare ale acesteia.

Acest autor a arătat în detaliu cauzele și mecanismele care distorsionează economiile occidentale într-un alt text, prezentarea în detaliu a mecanismelor economice fiind dincolo de scopul acestui text. Elitele au creat în beneficiu propriu o pompă de bunăstare având ca mecanism principal producția de monedă fiduciară. Elitele de tot soiul care gestionează sistemul au acces la credite cu dobândă negativă cu care cumpără active reale (pământ, imobiliare etc.) beneficiind de efectul Cantillon, transferul de proprietate făcându-se sistematic, inexorabil în defavoarea majorității populației. Elita cantillonară este incredibil de prosperă, deși nu a muncit niciodată, prăpastia socială între cantillonari și omul de rând devenind de netrecut. Observăm cu ușurință că, în contextul de mai sus, domnul Soroș este doar un membru mai vocal al clasei parazitare, o satană minoră.

Dispariția prosperității produse de sistemul capitalist nu avea cum să nu aibă consecințe sociale și politice. A apărut o nouă clasă socială, oameni care sunt de partea proastă a pompei de bunăstare, cei care nu participă la jaf alături de elitele cantillonare, anume deplorabilii, cei care se agață de religie, știrbii, proștii frustrați etc. Aceștia tind să voteze politicieni de îndată denunțați de membrii elitei cantilonare a fi populiști, extremiști de dreapta sau agenți ai Rusiei.

Practic societățile postmoderne occidentale sunt separate de o falie reprezentată de efectul cantillon, societatea se împarte între cei care mulți, care pierd de pe urma acestuia, și aceia puțini care câștigă de pe urma emiterii de monedă fiduciară (includem aici și aparatul de propagandă, gâzii, mîndruții, cetepopeștii, glăvanii șamd dar și angajatul mediocru din corporație care știe în sinea lui că în afara corporației creierul formatat în format MS Excel nu are valoare de piață, mai precis tefeleii famelici cu trotinetă și pantaloni strânși pe pulpă pe care-i vedem alegând la 9:00 spre slujbă sau femelele sterpe care au ieșit de la office pentru a alerga patetic în jurul Herăstrăului). Deși este la rândul său un cantillonar de frunte, dl. Trump a fost printre primii care a recunoscut noua falie, este poate primul politician care a exploatat-o cu succes.

Dl. Trump a plătit cu sânge succesul electoral, sistemul a încercat de nenumărate ori să-l elimine prin intermediul legii penale sau, mai brutal, organizând diverse tentative de asasinat. Dar cum americanul de rând are arme, dl. Trump s-a impus, mai precis a fost impus de marea masă înarmată a votanților americani.

Cum știm deja, Potomacul nu e Dâmbovița, dl. Trump nu este dl. Georgescu și – poate singura chestiune importantă – spre deosebire de votanții domnului Trump, votanții domnului Georgescu nu sunt înarmați. Deși-mi pare destul de confuz în idei, marele merit al domnului Georgescu este legat de viziunea economică – adeseori mai clară și mai radicală decât cea a domnului Trump. Căci dacă dl. Trump crede că poate porni economia tipărind și mai multă monedă calpă, dl. Georgescu știe că nu avem capitalism, dorește – pe cât am înțeles din discursul prolix și adeseori contradictoriu – reinventarea unei piețe libere populată de mici producători – un soi de distributism – adică un mare pas înainte față de economia fascistă dominată de corporațiile ineficiente care parazitează în prezent economia românească.

Dar, mai presus de toate, marele merit al domnului Georgescu este acela că a devoalat natura statului, ne-a arătat cu precizie cine ne sunt dușmanii, ne-a arătat că democrația este o iluzie, că realitatea românească înseamnă democrație controlată. Dl. Georgescu are meritul de a ne fi arătat că nu suntem liberi, nu mai putem să avem – fie din lașitate, fie din comoditate – iluzia libertății.

Unul dintre părinții fondatori ai SUA, Thomas Jefferson spunea că „Arborele libertății trebuie din când udat cu sângele patrioților și al tiranilor”. Cum vedem, Thomas Jefferson era interesat de libertate, știa că arborele libertății și nu cel al democrației merită a fi stropit cu sânge. Și de aceea cred că noi toți, susținători sau nu ai domnului Georgescu, trebuie să ne reevaluăm situația, să înțelegem dacă mai suntem oameni liberi sau dacă, mai ales după recenta lovitură de stat, dl. Iohannis are supuși.

A consemnat pentru dumneavoastră Ovidiu Tânjală.