Problema celor conștienți de actuala stare de lucruri nu mai este identificarea faptului că falimentul statal, constituțional și legal este vizibil, palpabil și omniprezent, ci faptul că acest faliment sistemic constituie tocmai fundația noului construct politic, supranațional care urmărește în filigran falimentul integral al Neamului Românesc și chiar aneantizarea definitivă a acestuia. Vorbim despre ieșirea iminentă și irevocabilă din istorie, iar Dumnezeu nu are de ce să ne ajute din moment ce acest vast și rapid proces de extincție este susținut în mod inconștient de larga majoritate a oamenilor, inclusiv a intelectualilor laici și de o parte a clerului.

Naționalismul de stat sau „național-sionismul”

Practic, sistemul operează controlul prin coagularea forțată a „tuturor” în jurul instituțiilor și a simbolurilor statale – veșnicul reformism constituțional este strămutat în sfera publică -, în vederea anihilării de la firul ierbii a oricărei organizații paralele rețelelor controlate fizic, moral, intelectual și ideologic. „Naționalismul de stat”, care este un „național-sionism” disimulat, nu este nimic altceva decât expresia controlului politic absolut în interiorul penitenciarelor NATO. Nu întâmplător vedem tot mai des cum vârfurile SRI se exprimă în favoarea naționalismului (de stat!). Din păcate, naționalismul patriotard a devenit capcana, căci acesta nu are și nu a avut niciodată capacitatea să se opună mișcărilor de fond venite din exterior. Paranteza Legionară, bazată pe calitatea unei elite și a unui popor net superior zilelor noastre, deocamdată rămâne una singulară, dovedind inconsistența (dacă nu chiar inexistența!) unui model național de salvare în fața unei schimbări de paradigmă geopolitică majoră.

Lipsa de pregătire a unora dintre noi în materie de inginerii sociale extrem de complexe ce remodelează profilul identitar al românului, necunoașterea ireversibilității unor etape critice, îi face să creadă că un organism precum e cel al actualului Stat Român cu tot cu regimul lui liberal-democrat -compromis fizic, infectat moral și ghidat din exterior – poate fi salvat. Nimic mai neadevărat! Într-un fel, acest mod de abordare face parte din panoplia ideologică proiectată ”de sus”, dinspre vârfurile piramidei masonice mondialiste către mase, astfel încât utopiștii să atragă lumea în perimetrul luptelor sterile. Efectul ireversibil al acestor inginerii este urmarea directă a faptului că militanții naționaliști români au fost izolați în țarcul granițelor naționale, fără a avea vreo conexiune cu lupta de idei a conservatorilor din alte țări.

Menținerea viziunii asupra interesului național în menghina discursului paseist, oniric și de autovictimizare colectivă, ca și limitarea patriotismului la gesturi exterioare de comemorări, fluturări de steaguri și recitaluri de poezii, reprezintă o capcană fatală care îndepărtează opțiunea naționalistă de orice contact cu realitatea. Nu este vorba despre lipsa de sentimente pure în cazul acestui soi de patrioți, ci doar de inadecvarea la realitățile internaționale catastrofale, cărora nu li se dă o descriere coerentă și cu atât mai puțin nu se oferă o manieră de rezistență și ripostă strategiilor în curs de desfășurare a Marii Resetări, ce urmează să se finalizeze până la sfârșitul acestui deceniu cu trecerea într-o nouă realitate, dominantă de Inteligența Artificială în cadrul unui stat mondial polițienesc.

Chestiunea nu se pune că mediile naționaliste n-ar cunoaște marile provocări ale epocii – de la plandemia Covid-19 și injectarea în masă cu seruri ucigașe și până la eliminarea banilor cash, cipare, sterilizare, depopulare și control. Înțelegând pericolele majore ale tehnologiei 5G ca armă de distrugere și control în masă, ale nanotehnologiei, ale dârelor chimice și ale manipulărilor climatice, ca și a eliminării banilor cash și a desproprietăririi, naționaliștii români de cele mai multe ori se limitează la dezvăluiri și critici, fără a oferi soluții.

De obicei, exponenții curentului naționalist se încadrează cu toții în schema „statului de drept”, criticând conducerea țării și făcând apel la crearea de noi partide, aspirând la victorii electorale, iar între timp mai făcând petiții în judecată și către „aleșii poporului”. A spera o succesiune la guvernare și ascensiunea la putere a unei forțe naționaliste înseamnă a nu realiza complexitatea metodelor și pârghiilor de control, exercitate de către cercurile de putere reală din lume. Un stat cu o administrație de ocupație, înlănțuit într-un număr infinit de tratate internaționale cu dimensiune financiară, economică, politico-militară și culturală și civilizațională, a rămas o cochilie vidă. El este păstrat formal de către cleptocrația mondialistă doar pentru a se folosi de cohorta de mercenari din fruntea statului-fantomă, prin intermediul căruia să se exercite un control total asupra populației.

În momentul în care cercurile naționaliste vor începe să se debaraseze de iluziile jocului democratic, să se descătușeze din menghina statului de drept și mai ales să scape de prejudecata, potrivit căreia poporul ar reprezenta un subiect al propriului destin istoric, am putea constata că acestea au reușit să intre în albia gândirii tradiționale. Mitul poporului suveran încă mai bântuie prin spațiul românesc, făcând ravagii în mințile infectate de hapul otrăvit al iacobinismului. Școala națională a îndoctrinat generații în șir cu ideile masonice ale iluminiștilor și revoluționarilor francezi.

În acest context s-ar mai impune o precizare de principiu. Însuși termenul de „națiune” este un construct artificial, promovat de către masonerie în Franța de după prăbușirea istorică din 1879, care instituie conceptul de „suveranitate a poporului”. Ultimul are menirea să răstoarne accepția tradițională a purtătorului suveranității care este regele. Poporul n-a fost niciodată suveran, dincolo de minciunile promovate în toate constituțiile lumii. Pur și simplu, lichidând regalitatea, distrugând aristocrația și subordonându-și clerul, bancherii și negustorii au uzurpat puterea inițial în Franța, iar după aceea pretutindeni în lume, inventând pentru masele naive caruselul politicianist al sufragiului universal și al parlamentarismului.

Masele populare și elita neamului

A spera să se depășească actuala stare de impas a țării în urma „voințe liber exprimate a poporului suveran” înseamnă a fi condamnat la un eșec repetat la nesfârșit. Dar mai ales o asemenea abordare face abstracția de strategiile și mijloacele tehnice prin care se exercită un control mental cvasi absolut, în acest scop fiind activată presa dominantă, cultura de masă (hollywoodizarea lumii), undele electromagnetice etc. „Corectitudinea politică” și „gândirea unică” sunt singurele bilete de trecere în clubul cocotelor de elită din cohorta politicienilor omologați la Sistem. Iar masele atomizate, obișnuite cu „gândirea fragmentară” și scufundate definitiv în societatea de piață a spectacolului imund, sunt vidate de orice capacitate de reconstituire a tabloului lumii.

O gândire profund românească, urmând exemplul elitei noastre interbelice, face distincție între noțiunile de populație, națiune, popor și neam. În timp ce populația este o sumă statistică a unor locuitori într-un anume spațiu, iar națiunea este o abstracțiune politico-juridică, poporul este generația prezentă în istorie în momentul de față a unui Neam ca fenomen organic, ca manifestare mistică a unei colectivități cu un destin unic, ce aspiră spre patria lui celestă, urmându-l pe Hristos.

Din această perspectivă, se impune trasarea unei distincții nete între masele populare și elita unui neam. Ultimei îi revine misiunea de a-și ghida poporul în calea sa istorică. Accentuez acest aspect din două motive. Mai întâi pentru că atât sociologia marxistă, cât și cea liberală au impus o interpretare vulgară și falsă a relației dintre elite și mase. Ambele ideologii au indus o uniformizare, o omogenizare, o declasare a tuturor păturilor sociale, pretinzând egalitatea tuturora în sensul capacității oricui de a exercita orice rol social. Această operațiune de lichidare a elitelor a avut sub comunism forme violente (asasinarea, încarcerarea în temnițe, moartea socială), în timp ce în societatea capitalistă decapitarea elitelor are loc prin securea banului. Orice personalitate care nu convine sistemului cleptocratic este izolată și ostracizată, Sistemul propulsând invariabil nulitățile obediente.

Putem oare vorbi la ora actuală despre existența unei autentice elite naționale românești? Unii vor zice că aceasta e răzlețită și umbrită de factorii economici, politici și mediatici dominanți. E adevărat, însă doar parțial. Asta pentru că un caracter puternic, o personalitate cu vocație de luptător, un intelectual de rasă se manifestă nu datorită unor circumstanțe prielnice, ci datorită unor circumstanțe neprielnice. Și, slavă Domnului, avem o serie de bărbați de o ținută intelectuală și de un curaj de admirat. Totul e să apară acel factor care i-ar coagula într-un curent de gândire și de acțiune tot mai viguros și mai nestăvilit.

Neamul nu are nevoie de naționaliști cu jumătate de normă

Convingerea noastră este că marea dramă a naționalistului de astăzi, dincolo de capcana democratismului, este tentația acestuia de a se încovoia sub presiunea discursului dominant pentru a evita orice riscuri personale. Devirilizarea societății de consum a atins și această categorie. Respectarea „liniilor roșii”, ocolirea subiectelor tabuizate, plierea după directivele corectitudinii politice sunt caracteristici emblematice ale acestei tagme. Toată lumea are ceva de pierdut, un post la universitate, o afacere, o bursă etc.  În aceste condiții vajnicul nostru patriot ajunge să încapă de minune în pielea personajului caragialesc: „Famelie mare, renumerație mica după buget”.

Însă fără a pune degetul pe rană, fără a identifica, numi și defini cu exactitate dușmanul, un naționalist nu poate fi eficient, ci dimpotrivă, devine parte a marelui joc al manipulatorilor din umbră. Câți dintre cei care bravează cu postura de naționalist îndrăznesc, de pildă, să vorbească deschis despre rolul nefast al masoneriei care a împânzit țara? Câți au curajul să abordeze „chestiunea evreiască”? Și dacă nu o abordează frontal, de ce se mai erijează în admiratori ai unui Eminescu sau ai lui Corneliu Codreanu? Cine va apăra pleiada de aur a elitei naționale sacrificate pe altarul unui cult antihristic? Cine va cere lichidarea poliției politice exercitate de către exponenții ocupantului prin intermediul așa-numitului și rău famatului „Institut Wiesel”?

Îi avem pe generalul Radu Theodoru, col. Vasile Zărnescu, Profesorul Ion Coja și pe alții câțiva și atât. În rest, terenul naționalismului românesc este populat masiv cu patrioți eufemistici, cu rostitori ai adevărului trunchiat, cu intelectuali esopici și aluzivi. Așa că și „ai noștri să fie mulțumiți”, și stăpânirea să nu aibă motive de reprimare. Adică, mai pe românește, tactica cu pricina se potrivește cu vechiului proverb: și lupul sătul, și oaia întreagă.

Convingerea noastră este că putem face pedagogie națională, putem ajuta masele să se ridice la înălțimea liniei neamului doar în măsura în care practicăm un naționalism fără rest, integral, total. Iar discursul nostru naționalist trebuie trebuie să fie asemenea unei lame de cuțit, necruțător, direct și asumat fără rest. Suntem urmași ai lui Hristos în măsura în care ne-am însușit spiritul de jertfă al Mântuitorului. Am vrea cu toții să avem parte de o viață tihnită. Dar în același timp e mai bine să nu intrăm în luptă dacă cel puțin nu facem efortul de a ne pregăti de orice sacrificiu personal pe altarul adevărului pe care îl servim. Naționaliști cu jumătate de normă, patrioți căldicei? Nu, mulțumit. De așa ceva neamul nu are nevoie. Iar noi nu prestăm servicii dușmanului prin lipsa noastră de verticalitate.

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Șerban via telegra.ph.

Motto: „De meserie sunt român”.

– Justin Capră.

O insultă care reflectă un merit: „Românii nu sunt o națiune, ci o profesie”

Ceea ce a spus Medvedev despre români în contextul discuțiilor despre Tezaurul României („românii nu sunt o națiune, ci un mod de viață”) este o reinterpretare și ar trebui să ne măgulească. Știu că veți rămâne surprinși de afirmația mea, dar chiar așa e. Cu toate că, din punctul de vedere al rușilor, e o insultă, pentru noi ar trebui să fie o dovadă de mândrie.

Ca să înțelegeți mai bine despre ce e vorba, vă voi cita un pasaj dintr-o carte excepțională (pe care am mai prezentat-o pe blog), „Convorbiri cu Stalin” a lui Milovan Djillas. Este vorba despre tranzitul său prin România aflată sub ocupație sovietică:

„Am fost uluiți de atitudinea arogantă a reprezentanților sovietici. Mi-am amintit ce oripilați am fost la vorbele comandantului sovietic din Iași:

– Of, mizerabilul ăsta de Iași! Și mămăligarii ăștia de români! 

A repetat, de asemenea, vorba de duh a lui Ilia Ehrenburg și a lui Vîșinski, referitoare la corupția și hoția din România:

– Ăștia nu aparțin unei națiuni, ci unei profesii.”

De fapt care-i problema? Rușii sovietici erau disperați de faptul că, în ciuda a ceea ce doreau să facă aici, nu reușeau. Populația trecuse la furturi extinse din zona ocupantului, iar ei, pur și simplu, nu mai făceau față. Cu toate că își impuseseră marionetele aici, la nivelul de bază se întâlneau cu atitudinea aceea care ne-a făcut invincibili de-a lungul timpului: spune ca ei, dar fă ca tine.

De ce spun că ar trebui să fim mândri? Pentru că ceea ce spune Medvedev demonstrează un complex istoric pe care rușii îl au față de noi. Nu-i puțin lucru pentru o țară irelevantă, precum cea a noastră! Să stai în coasta unui imperiu precum cel sovietic care, în ciuda faptului că primise controlul a 90% din România, nu reușea să-și impună așa cum dorea politica de aici, e ceva extraordinar.

Scăpând această zicere a co-etnicului său, cu dorința vădită de a jigni, Medvedev nu face decât să confirme că România a fost întotdeauna o piatră tare (sau o buturugă mică – n.red.). Pe noi însă, vorbele lui Medvedev n-ar trebui să ne jignească, ci ar trebui să ne lumineze. Înaintașii noștri au știut să le facă zile fripte ocupanților, ceea ce noi acum nu prea mai știm. Faptul că, de-a lungul istoriei, în ciuda unor victorii uneori zdrobitoare, ocupanții nu au reușit să se stabilească aici și nici să-și impună obiceiurile decât marginal, ar trebui să ne facă mândri. Întotdeauna am știut să ne opunem și să ne conservăm esența. Asta trebuie să vedem din declarația pe care Medvedev a vrut-o impertinentă și jignitoare.

Doar că, ceea ce ne spune el se întoarce fix împotriva sa. Nu, nu ați putut să faceți nimic atunci când erați ocupanții acestei țări! Ați jefuit prin SOVROM-uri, dar mămăligarii au știut să vă facă șederea de aici un iad. Pentru ca un colos precum Rusia să-și amintească experiența ratată de aici, asta înseamnă că eșecul le-a rămas întipărit în memorie. Și ce poți face atunci când viermele amintirii te roade obsedant? Înjuri! Înjuri pentru că armata ta a plecat de aici deoarece nu mai putea sta. Înjuri pentru că mămăligarii, la un moment dat, s-au trezit și-au spus „STOP! Nu mai avem să vă dăm niciun ban!”. Și multe altele pe care nu le-ați fi așteptat!

Toată tărășenia cu ieșirea lui Medvedev a fost iscată de veșnica problemă a Tezaurului. Faptul că Tezaurul (de fapt a ceea ce ne-a mai rămas din el!) nu ni s-a întors în țară ține de prostia noastră absolută. Încă de când ne-am edificat ca națiune am avut în capul țării, într-o cantitate covârșitoare, numai idioți incapabili să gândească în termeni de interes propriu. Trimiterea Tezaurului la ruși a fost o prostie sforăitoare. Trebuie însă să recunoaștem că o prostie și mai mare este reprezentată de aurul nostru de acum care cică are „casă sigură” la Londra. De asta s-a uitat, iar cel care a impus o lege de repatriere a aurului a fost băgat la zdup.

Dar să ne întoarcem la Tezaurul dat la ruși. Cine-a decis acea imbecilitate de atunci? Brătianu împreună cu curvulița Maria și marioneta Ferdinand. E drept că apetitul deosebit al nesătulei regine avea să ne aducă o victorie zdrobitoare după Război, când a reușit să obosească până la epuizare la Paris toate delegațiile masculine care contau. Astfel, ca efect al tăvălelilor ei,  Transilvania a revenit mai ușor la patria-mamă. Asta în ciuda „patrioților” precum Maniu care „demonstrau” pe-atunci în Parlamentul de la Budapesta cum că românii pot fi buni unguri. Episodul ăsta s-a uitat!

Să nu divagăm și să ne ocupăm de Tezaur! Așadar, prostia s-a făcut când s-a dat. Apoi, după ce se terminase Războiul, politicienii români au refuzat să discute cu autoritățile sovietice. Gestul gratuit și stupid s-a constituit în răzbunarea istorică de după al Doilea Război Mondial, când Stalin a luat Basarabia și a decis ruperea Bucovinei de Nord ca „pedeapsă și despăgubire pentru ocuparea ilegală a Basarabiei”. Puțini știu că după Revoluția din Octombrie, noile autorități sovietice aveau nevoie de recunoaștere internațională și ar fi făcut orice concesii pentru a semna anumite tratate. Noi, ca vecini, ar fi trebuit să dăm dovadă de ceva mai multă flexibilitate în gândire, să ne vedem interesul și să semnăm un tratat de bună vecinătate. Ni s-ar fi întors și aurul, iar Basarabia n-ar mai fi fost subiect de discuție. N-am făcut-o deoarece jigodiile vremelnice se ghidau după obediențe, nu după interesul țării!

Apoi a venit dezastrul Războiului, când am intrat de partea nemților, refuzând să ne menținem  neutralitatea. Nu avem cum să știm cum s-ar fi întors destinul dacă am fi rămas neutri. Ceea ce știm însă e că, la sfârșitul Războiului, am fost priviți ca niște caricaturi. Cu un fost rege deviant, condus de-o curvă aflată în slujba KGB-ului, cu un mult prea tânărul și prostovanul nou rege, devenit bătaia de joc a lui Stalin, România nu avea absolut nicio șansă. A avut un noroc istoric atunci când Horty s-a înors la 180 de grade, supărându-l pe Stalin care atunci a declarat că „Transilvania va rămâne a românilor pentru totdeauna”.

În timpul ocupației sovietice, în 1956, „Tezaurul artistic” al României se întoarce în țară ca efect al unei acțiuni propagandistice decise la Moscova. Din acest paragraf ar trebui înțeles care e calea de recuperare a Tezaurului nostru. Restituirea se poate face doar dacă Rusia are un interes din asta. Doar că, de-a lungul timpului, o constantă cu care ne-am confruntat a fost nu obligatoriu aceea a refuzului rușilor, ci cea a renunțării noastre. Episodul în care lui Dumitru Prunariu (pe atunci ambasador în Rusia) i s-a interzis să mai discute despre Tezaur este cât se poate de relevant. Și, dacă vreți să cercetați, există multe alte dovezi ale refuzului autorităților noastre de a lua Tezaurul înapoi.

A crede că, brusc, pe oficialii noștri i-a prins așa, din senin, dorul de Tezaur e semn de nebunie. Însă a crede că, prin declarațiile sforăitoare făcute de nulitățile noastre de acum și susținute de nulitățile europene, vom reuși să ne recuperăm vreun sfanț de la ruși e semn de mare prostie! În primul și-n primul rând ar trebui refăcute comisiile istorice care au fost sabotate sistematic de ruși. Acelea sunt cele mai importante deoarece – chiar dacă pare pierdere de timp – sunt singurele care pot stabili traseul Tezaurului nostru.

Din indiciile pe care le am, doar o mică parte a Tezaurului dus la ruși se mai află la Moscova. Cea mai mare parte a sa a fost transferată la Berlin ca plată a unei ipotetice datorii clamată de nemți pe vremea în care ocupaseră Bucureștiul. E un episod destul de tenebros, ocolit cu cerbicie de autorități. Dacă mai țineți minte, atunci când profesorul Radu Golban a dezvăluit datoria pe care Germania o are către România (ca efect al datoriilor comerciale ale statului lui Hitler), autoritățile de aici, în funcție cu cei de la Banca Națională, s-au grăbit să nege. Tot profesorul Golban a dezvăluit și câte ceva din traiectoria curioasă luată de Tezaurul nostru, dar, din nou, s-a pus batista pe țambal.

Ceea ce sunt convins este că strategia actuală de recuperare a Tezaurului, în realitate nu are ca scop recuperarea în sine, ci agitarea spiritelor celor mai cretini dintre noi. De fapt, ceea ce se urmărește, este inflamarea prostimii pentru acceptarea achizițiilor de noi arme inutile, pe bani mulți și, eventual, împingerea noastră într-un război care nu ne aparține. Până una-alta, ar trebui să conștientizăm că Ucraina ocupă ilegal teritorii românești și că ține etnicii români într-o teroare absolută. Ceea ce i s-a întâmplat Mitropolitului Longhin Jar ar fi trebuit să fie subiectul unei înghețări a relațiilor cu Ucraina. Doar că, în stilul slugarnic care ne caracterizează, punem batista pe țambal.

E timpul să pun punct articolului de azi. În concluzie voi spune că e timpul să facem un recurs la memorie și să înțelegem modul în care noi, românii, am reușit nu doar să rezistăm ocupațiilor, dar și să le sădim ocupanților complexe istorice. Ceea ce mă nedumerește însă este motivul pentru care acum nu ne mai găsim resursele pentru a le face aceleași zile fripte ocupanților actuali. Ocupanți care în treizeci de ani au jefuit România mai mult decât au făcut-o otomanii și rușii de-a lungul întregii noastre istorii! Nu e o exagerare: doar la începutul acestui an datoria țării a mai sărit cu 5 miliarde de EUR! Și nimeni nu zice nimic!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

„Nu poți conduce o lume cu ură în era nucleară fără a risca să distrugi umanitatea.”

– Jeffrey Sachs

Medvedev nu este un rus… obișnuit. Pozitia lui este una oficială. Deci dă un răspuns oficial, în orice postare a lui, la poziția oficială a României. Nu dă un răspuns la poziția majorității românilor, care sunt convins că au înțeles adevărul.

Care este poziția oficială a României? Una vădit anti-rusească, anti-Putin. Suntem țara prin care a tranzitat majoritatea armamentului occidental cu care au fost omorâți ruși.

Suntem țara care și-a golit depozitele de muniție și a trimis muniția în Ucraina. Muniție cu care au fost omorâți ruși.

Suntem țara care am trimis în Ucraina bateriile Patriot cumpărate cu bani grei (miliarde), am trimis sistemele Himars (cumpărate și ele cu bani grei, tot miliarde de dolari) și ARPR-urile, am trimis muniție multă pentru aceste sisteme de arme. Cu ele au fost omorâți ruși, militari și civili ruși.

Suntem țara de unde decolează avioanele și dronele americane care cercetează toată zona Mării Negre și care coordonează atacurile cu drone aeriene și maritime asupra Crimeei, asupra flotei rusești de acolo. Și au murit mulți ruși în acele atacuri.

Suntem țara cu teritorii ocupate de Ucraina și care a permis distrugerea agriculturii românești pentru a permite tranzitul cerealelor americane (nu ucrainene) prin porturile românești.

Suntem țara care pregătește piloții ucraineni de F-16, care vor lovi ruși.

Suntem țara care reparăm tehnica militară de aviație (elicoptere) ucraineană avariată la Ghimbav… etc., etc.

Asta este poziția oficială a României. Care ar trebui să fie în acest caz pozitia oficială a Rusiei, transmisă de Medvedev?

A consemnat pentru dumneavoastră gen. maior (rez.) Cristian Marian Gomoi

În sfârșit un raspuns cuprinzător, clar. Va felicit, domnule General. Doar că realizați că pe canalul acesta mișună și gângăniile pământului și râmele străfundurilor…

Eu îmi iubesc țara cu disperare. Și mă doare sufletul când o văd excrocată, batjocorită, siluită, pișată de toate curvele Occidentului. Și se rupe ceva în mine când văd criminalii trădători ca gunoaiele Ciucă, Ciolacu și atât de multi alții, care aparțin acestei națiuni și totuși o distrug sistematic, decisiv.

Mă uit cu obidă la o generație, mai ales tânără, care își exacerbează patologiile mentale aderând la psihopatia useristă și dizolvând România, românii, identitatea lor, în urina acidă a unei Europe schizofrenice.

Da, cu ajutorul acestor demenți români țara noastră este aneantizată în fiecare clipă. Cu largul concurs al unei armate trădătoare ne periclităm viitorul ca stat. Cu uriașa trădare a serviciilor , care ar fi trebuit să apere fiecare centimetru de identitate națională, suntem parazitați de toate gunoiele Vestului și retrogradați la rang de colonie a teroriștilor occidentali.

Și, cu uriașa și nevolnica nepăsare a românilor, care bat mall-urile, îndobitociți, cu sentimentul românesc aplatizat de McDonald și KFC, care te privesc dement și suspicios când îi întrebi cine a fost Nicolae Iorga. Da, națiunea română, poporul acesta odată frumos, se transformă, cu fiecare respirație în ceea ce a spus Medvedeev.

Din păcate, am mai spus si alta dată: istoria cunoaște sute de popoare, civilizații care au fost sortite pieirii de-a lungul mileniilor.

Tăcerea românilor, nevolnicia noastră, ne reduce doar la a fi cifre statistice.

Asta este… Trist.

Și mai este ceva ce nu înțelege lumea sau se face că nu înțelege: o țară, un stat, conducerea acestuia, acțiunile efectuate de instituțiile de forță îndreptate împotriva altui stat, fac răspunzători, automat, și pe cetățenii săi pentru aceste acte.

Domnule General, mai sunt niște detalii ale primelor două decenii ale sec. XX.

Se pare că refuzul autorităților române de a discuta cu bolșevicii nu a fost deloc fuduleală.

Hai să fim serioși!

Eminescu tocmai fusese asasinat, cu câțiva ani în urmă, pentru lupta sa publicistică împotriva ocupației jidănești de facto din Moldova și Muntenia. Marii latifundiari nu erau tocmai români nici în 1907, că doar de aia s-au ridicat „flămânzii”.

Khazarii și toate regimurile politice pe care le-au creat (capitalismul, nazismul, comunismul, post-modernismul) au avut întotdeauna un punct comun: ura împotriva țăranilor. Ura împotriva celor care au legătura directă cu natura, cu glia, cu Dumnezeu.

1907 a fost un episod deturnat în mod șiret, la fel ca 1989. Așa-zisele asasinate ale boierilor făptuite de țărani s-au dovedit a fi steaguri false. Există dovezi că asasinii care intrau în casele boierilor (doar boieri români, niciodată boieri khazari), erau grupuri de agitatori, tineri, studenți, cu nasul coroiat, dar îmbrăcați ca niște țărani români.

Ca să vezi făcătură! Guvernul României acuză țărănimea română pentru acele crime, trimite armata și se trage cu artileria în țăranii înarmați cu coase. Armata e cu noi! Fix ca la plandemie!

Mor țărani cu miile sau zecile de mii, dar studenții năsoși dispăruseră, între timp, ca prin farmec.

Simultan, boierii perciunați rămași în viață (mari norocoși dom’le) preiau moșiile boierilor morți la prețuri derizorii.
Rezultat final: Țărănimea e decimată, țăranii supraviețuitori muncesc mai mult si comentează mai puțin, boierii khazari scapă de competiție.

Dumitru Gudovan

Frate, ce de potriveli!

Și apoi ca un făcut, 10 ani mai târziu România trimite aurul în Rusia, unde se pregătea răscoala bolșevică a acelorași khazari? Și aurului i se pierde urma? Păi știți, o revoluție costă! Mai crede cineva că România chiar a întors spatele bolșevicilor? Nah, nu cred. Oficial a întors spatele, dar de fapt a dat tot tezaurul cu ambele mâini.

Au cotizat mulți la revoluția bolșevică, inclusiv Germania.

Dar și noi!

Germania nu a pupat tezaurul nostru, a pupat doar hârtiile de transfer, că așa sunt nemții, măgarul de povară al khazarilor de sute de ani încoace.

Rușii nu au pupat tezaurul nostru, ci doar gloanțele bolșevicilor plătite cu aurul nostru.

Trage fiecare singur concluziile!

Cu deosebit respect,
G-ral maior rez. Cristian Marian Gomoi